I-a făcut întâi o vizită lui Van Damme. Încă mai avea ochii umflați, cu cearcăne mari vineții, îl puteai folosi pe post de sperietoare. Semăna cu unchiul Fester din familia Addams, nu cu celebrul Van Damme. N-a apucat să-l întrebe ceva, a-nceput să-l aburească turuindu-i că nu știe nimic. Se temea să nu fie tăbăcit din nou. L-a liniștit, Stamate voia doar să audă povestea cu urechile lui. Apă de ploaie. Van Damme nu știa nimic. Stamate n-a insistat. Era imposibil ca un tip ca Van Damme să nu fie vorbăreț, mai ales după atâtea zile la beci. Părea umblat prin lume, așa că polițistul a schimbat subiectul. Van Damme a făcut ochii mici și-a trăncănit cât a vrut. Era atât de nevorbit, că putea rămâne cu el o zi întreagă. S-a limitat la a trece în revistă ce se mai întâmpla prin Centrul Vechi, cine mai rămăsese în branșă, cum o mai ducea unul sau altul pe care-i știa cu meserii asemănătoare. Cei mai mulți erau la răcoare, la numele unora Van Damme căsca ochii, n-auzise de ei, de parc-ar fi fost prea nou pe tarla. Polițistul aflase ce voia, cheliosul nu-i era de ajutor, n-avea vreo treabă la modul serios cu afacerea căreia Stamate trebuia să-i dea de cap. I-a cerut să-l cheme dacă-și va mai aminti ceva. Van Damme l-a salutat cu respect, încă uimit că nu fusese pocnit măcar o dată. Stamate era sigur că măcar pentru asta o să-și mai amintească amănunte și că, nici acelea, nu-i vor fi de vreun folos. S-a întors spre el, înainte să iasă din încăpere și i-a cerut să-i spună și lui cum ducea cadourile și ghiozdanul. Un fleac, cheliosul nu se-ncurca deloc, repetase în neștire, până învățase poezia. Ori poate chiar așa se întâmplase.
– Ia dă-mi și mie numărul tău de telefon, îi mai zise. Poate vreau să te sun.
– N-am telefon, răsunse Van Damme.
– Cum n-ai telefon? Cum naiba te căutau?
– Adică am telefon, da’mi l-au luat caralii când m-au adus aicișa.
– Asta știu. Nu ți-am cerut telefonul, ci numărul de telefon.
Le-a zis să-l mai țină o zi la beci și apoi să-i dea drumul, cum tot cereau avocații, cu acordul judecătorului. Până la procesul pentru distribuție de droguri putea rămâne în libertate. Sau în arest la domiciliu. Dacă nu e implicat ca lumea în poveste, îl urmăreau degeaba, dacă e, poate se întâlnește cu careva și avansau cu ancheta. Oricum nu strica să stea cineva cu ochii pe el, cât se poate de discret. Ar fi ajuns de râsul lumii să-i păcălească pe toți.
Ceva neclar îl neliniștea pe Stamate. Van Damme fusese prea dornic să spună tot ce știa și experiența îl făcuse pe inspector suspicios, mai toți flecarii aveau de ascuns ceva. Îi ceru lui Petruș să insiste pe lângă judecător să obțină repede interceptările convorbirilor lui Van Damme, poate existau, și desfășurătoarele convorbirilor din ultimele săptămâni din partea companiilor de telefonie.
Era realist, fusese în viața lui în situații și mai rele, când n-avea un fir de care să se lege. Spera ca unii dintre cei implicați să fie atât de proști încât să fi lăsat urme. De obicei nu toți dintr-un lanț de traficanți sunt sclipitori, e unul care închipuie totul și sub el executanți cu fruntea lată de-un deget.
– Nu te baza doar pe asta.
– Măcar țin cont.
Nici nu sfârșise bine înâlnirea cu Van Damme și se stângeau informații noi. Lucrurile începuseră să se precipite. Mai mulți liceeni fuseseră duși la spital, în noaptea dinainte, intoxicați cu droguri. Câțiva în comă. Habar n-aveau ce luaseră, își auziseră prietenii că ajung ușor în al nouălea cer și au vrut să testeze și ei, la vârsta lor curiozitatea învinge tot, nu-și mai aminteau de unde luaseră pastilele. Unele mici și albe, strălucitoare, aproape străvezii. Cei care-și mai aminteau ceva, amestecau lucrurile. Câte priviri, atâtea descrieri.
Se înmulțiseră patrulele pe străzi, dar nu reușiseră să aresteze decât un singur vânzător, un bâlbâit bătut de soartă care dormea prin canale. Nu înțelegeau cum de liceenii au curajul să cumpere droguri din mâinile lui slinoase și pline de jeg. Dar se mai întâmplase și cu celebrul Bruce Lee, omul canalelor care-și făcea veacul la Gara de Nord. Și ăla vindea droguri.
Vorbele bâlbâitului erau atât de incoerente, că n-ar fi fost capabil să explice cum obținuse drogurile nici într-o sută de zile. Sau se prefăcea. Era și îngrozitor de speriat. Abia arestat, nimerise într-o celulă cu câțiva borfași care l-au bătut cu picioarele de i-a sunat apa-n cap, doar pentru că era împuțit și se temeau c-o să-i umple de păduchi, dacă se apropie de ei. Măcar pentru asta, dacă ar fi știut ceva, ar fi dat pe goarnă. Nu avea cum să le fie de folos.
Până la urmă a aflat și de Valer Grosu.
Fusese găsit un tip cu beregata tăiată, un cui înfipt în cap și fața zdrobită. Lăsat în stradă, în apropierea unei piețe cu trafic intens în prima parte a zilei și aproape pustie serile. Noaptea mișunau pe acolo dealerii, drogații și curvele. Oamenii cu mintea la ei ocoleau piața, dacă nu erau obligați să treacă pe-acolo spre casă. Au dat de el înainte să se crape de ziuă, mai să-l calce cu mașina țăranii care veniseră să vândă dovlecei, castraveți și roșii, erau să-l calce cu mașina. Câteva femei au chirăit zdravăn. În mai puțin de un sfert de oră au venit să-l ridice. Tot ce voiau era să curețe mai repede locul, nu se făcea să lase un hoit în ditamai piața în care-o să mișune curând puhoi de lume la cumpărături, nimeni n-a avut grijă de probe. Putea fi orice: o crimă pasională, o păruială între bețivi, o răfuială între bande rivale. Urmele fuseseră amestecate și călcate în picioare, sigur n-ar fi dus la nimic să treacă să arunce un ochi, Stamate nici nu s-a gândit să întrebe dacă se mai prezervase ceva. Depozitaseră cadavrul la morgă, până l-o revendica vreunul, n-avea niciun act asupră-i. N-au bănuit cine era. Nici acum nu erau siguri. Unii ziceau că e polițist. Stamate și-a propus să se oprească la morgă. Spre deosebire de ceilalți, era convins că omul are legătură cu traficul cu droguri noi. Moartea lui era un avertisment, probabil să înțeleagă mai mulți. Omul făcuse o prostie, dar una mare, moartea lui trebuia să fie învățare de minte, să sperie, să bage mințile-n cap cui trebuia. De-aia îl lăsaseră în calea tuturor, la vedere. Pe-acolo mișunau dealerii. De-aia îi înfipseseră un piron în cap. O tâlhărie obișnuită sfârșea cel mult cu o beregată retezată. Sau cu căpățâna zdrobită cu un par. Nu stă nimeni să bată ditamai pironul, prea mare daraua. Și-i mai retezaseră și beregata, să fie siguri că nu-și revine prin vreo minune. Cel sau cei care o făcuseră fuseseră furioși la culme. Frustrați cât încape. Individul îi trăsese pe sfoară, ori poate doar încercase s-o facă, dar ei nu puteau înghiți afrontul. Pironul era un semnal, nu doar un indiciu de frustrare maximă. Cine știe unde, în spatele celui care bătuse pironul, ședeau fără îndoială mormane de bani. Când văd cum se risipesc mormanele de bani, ăi care sunt convinși că le aparțin își pierd mințile. Dintotdeauna a fost așa.
Iar dacă era polițist și ăia aflaseră cine știe cum, sângele li se urcase la cap instantaneu, îi orbise și-i luaseră maul, nu se putea întâmpla decât într-un singur caz. Nu ucizi un caraliu când știi c-or să vină o sută pe urmele tale, doar dacă ăla a aflat ceva ce-ți primejduiește ție viața. Sau afacerea. Adică în cazul ăsta era chiar nasol.
– Trece-l pe listă, i-a spus Victor Stamate lui Petruș.
Îi ceruse să facă o listă cu inși sigur amestecați în poveste.
– Și cum mă-sa să-l trec?
– Zi-i Beregată, până se lipește un nume de el. Eu i-aș spune direct Valer Grosu.
Petruș albise, își amintise cum i se tăiase gâtul omului, dar tastă ceva pe iPhone-ul său.
– Fii bărbat, i-a spus, s-ar putea să mai dăm peste unii la fel.
Petruș l-a privit chiorâș. Dimineața începuse a dracului. Nu de asta acceptase el să facă parte din echipă.
– De ce vrei să-i zic Valer Grosu?
– Am o bănuială.
Pe listă mai erau Van Damme, mai mult de formă, vreo trei dealeri cu vechime consemnați în arhivele poliției, nu se știe cum mereu scăpați basma curată, și doi traficanți răi de tot de care își amintise Stamate. Doar că traficanții ăștia erau, din câte știa el, la pușcărie și oricât erau legile de blânde și li se reduceau infractorilor pedepsele cu câte o treime sau mai mult, dacă deveneau peste noapte savanți și concepeau o carte științifică, nu le venea să creadă că fuseseră și ei eliberați. Nu-i vedea scriind, de-abia își mâzgăleau numele. Dar se mai văzuseră minuni. Petruș să facă bine să cerceteze. A promis că se ocupă cu entuziasm.
A venit cu răspunsul în mai puțin de o oră: unul din cei doi era liber de mai bine de o jumătate de an, deși nu scrisese vreo carte, doar în urma unor chițibușării avocățești. Petruș avusese inițiativă, nu așteptase sugestiile lui Stamate: aflase că se menținuse un fel de control judiciar, dar în zadar. După vreo două săptămâni, traficantul nu mai era de găsit, nici acasă, nici la rude, nici la vreuna dintre amante, intrase în pământ. Asta nu însemna că fusese racolat și era mâna lui în noile isprăvi, dar dosarul se îngroșa. Sigur erau destui pe urmele omului, ar fi ajutat pe toată lumea.
– L-ai prins o dată, poți să-l prinzi și a doua oară, spuse Petruș. Măcar să vezi dacă are vreun amestec.
– Singur nu pot.
Iar ajutorul era exclus. Dosarul procesului se rătăcise, iar din dosarul poliției lipseau fotografiile. Nu numai ale lui, lipseau fotografii din mai multe dosare. Cineva parcă își amintea vag că se ceruseră, nu se știe pentru ce, un teanc de fotografii de infractori. Nu exista nicăieri vreo cerere, vreo aprobare, vreun document de tranfer al lor, nu se știa cine le ceruse. Nu se știa nici măcar dacă într-adevăr le ceruse cineva și nu era totul decât o perdea de fum să-și acopere unii neglijențele. Cine să fi provocat perdeaua de fum?
– Crezi că vreunul de pe listă e omul nostru?
– Ar fi simplu, a spus Stamate.
– Care ar fi șansele?
– Nu știu.
– Nu cred că omul nostru e printre ei. Ar fi prea simplu. Nu e consemnat nicăieri să fi vorbit vreunul de pulă ăla de Tati.
– Cum ziceau sursele.
– Cum ziceau sursele. Nu înseamnă nici că Tati e capul, a spus Petruș.
– Nu înseamnă. Dar cât nu dăm de el, rămâne o enigmă. Enigmele sunt periculoase pentru polițiști. Deocamdată, Tati e cheia. Sau una dintre chei.
Stamate se aștepta să-i spună să-l caute pe Tati, dar era evident că nici unul cu mult mai lipsit de experiență decât Petruș n-ar fi făcut-o. N-a făcut-o nici el.
A spus Stamate, în schimb:
– Să dăm de el.
I s-a părut că întrezărește un zâmbet pe chipul plin de coșuri. Și-a zis că, data viitoare când i se va mai părea că vede zâmbetul, o să-l întrebe de ce n-are și el o iubită. Știa că n-are niciuna.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press