Vin sarbatorile si, oricat am fi de saraci, oricat am fi de tristi, ne bucuram fiecare pentru o clipa macar. Exista un magnet irezistibil, o aura inefabila a sarbatorii, si asta nu de ieri, de alaltaieri, ci de milenii.
Comemorarea unui personaj sacru, a unui eveniment notoriu – din istoria omeneasca sau din aceea cereasca -, a unei zile cu semnificatie cosmica a conferit, in vremea pagana si in aceea crestina deopotriva, dimensiuni cu totul exceptionale celebrarii solemne si ludicului.
Cu un cuvant, sarbatorii. Asa cum s-a desfasurat ea in Babilonul si in Atena antichitatii, in Bizantul si in Roma evului mediu, in Venetia Renasterii, in Parisul revolutionar si, mai aproape de noi, in incandescentul Rio sau in pragmaticul New York.
A putut fi, sarbatoarea, la noi si aiurea, una a sfintilor din calendarul ecleziastic – adesea zugravit in Sinaxare” din pronaosuri de biserici -, a marilor momente liturgice, de la Buna Vestire” la Adormirea Maicii Domnului”, cu opriri asupra teofaniilor esentiale, dar si o alta, a evenimentelor din calendarul popular, zis si al babelor”, intemeiat pe uriasele reglari cosmice, cum ar fi solstitiul sau echinoxul, pe momente de innoire a timpului si de recreare a lumii”, atunci cand animalele vorbesc si cand se deschid cerurile, de Craciun, de Anul Nou la timp de iarna, de Ziua Cucului” si de Nunta Urzicilor” in primavara, de Sanziene” sau Dragaica” in plina vara, de Nunta Oilor” toamna.
ai a mai putut fi, sarbatoarea, in secolele de criza si de crepuscul medieval, mai ales in Occident, prilej de exacerbare a ludicului, atunci cand puzderia de sfinti ai calendarului catolic putea fi sarbatorita de-a lungul a saizeci de zile nelucratoare (!) – timp irosit pentru breslele mestesugaresti -, dar si prilej de aparitie a carnavalului, a mascaradelor (festa stultorum”, adica sarbatorile nebunilor”), numite asa pentru ca atunci, printr-o conventie tacita, oamenii simpli purtau mastile puternicilor zilei – papi, cardinali, regi, imparati – cand, printr-o anulare temporara a ordinii stabilite, lumea era pe dos”, totul fiind permis, de la Ziua Lupului” de Sfantul Andrei – corespunzatoare Saturnaliilor romane – pana la Lasata Secului inainte de Pasti.
Cu timpul, mai ales in deceniile renascentiste si nobiliare, sarbatoarea va fi convertita intr-o rafinata si sofisticata serbare”, in clubul privilegiat al seniorilor si cavalerilor, the happy few”, cei initiati in meandrele unui limbaj al simbolurilor vizuale si literare, in vreme ce pentru cei multi era doar oferita cu munificenta sau din calcul prudent, cu orgoliu sau din nevoi propagandistice, spectacolul”, cel din care se va naste teatrul dramatic si teatrul liric al primei modernitati europene.
Sarbatoarea ramane undeva in subsolurile folclorice ale civilizatiei, de unde irumpe ritmic, cu forta, aratandu-ne dinspre ce venim si catre ce mergem.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar