La fiecare sărbătoare bunicii făceau întâi o groapă în pământ
unde încăpeam toți ca într-un uter mai mare, un fel de autobuz de familie.Apoi ne strigau pe nume de două ori pe an: de Crăciun și în ziua de Paște.
Ne adunam la mesele de lemn scoase în curte și ciocneam
anul nașterii de anul morții; când astea două se întâlneau,
era bine, îți dădeau un sentiment de siguranță. Mergeam la toate petrecerile,
nimeni nu era cu adevărat singur, până când anul morții a dispărut,
a devenit anonim și nimeni nu a mai ciocnit cu nimeni,
nimeni nu s-a mai întâlnit cu adevărat și tot ce știam despre noi era
că ne-am născut, fiindcă mama sau tata aveau o listă
cu numele noastre scrijelite
în lemn pe o masă
Din volumul Cântec pentru surdomuți, în curs de apariție