Sarbatori politice fericite

Revenirea in atentie a legaturii traditionale a romanilor cu biserica este un fenomen ciclic, ce se produce invariabil in preajma marilor sarbatori crestine. Pana la urma, intoarcerea catre biserica a unei populatii preponderent ortodoxe (peste 86%), dar si credincioasa in sine, este un lucru firesc. Asistam, in ultimii ani, la o situatie care naste un paradox: desi biserica este constant plasata in sondaje la niveluri foarte ridicate de incredere (in jurul a 80%), implicarea sa in viata sociala si politica este aproape nula, cel putin din punct de vedere oficial. Institutia cea mai solida, cea mai credibila refuza sa isi asume explicit rolul pe care populatia i-l acorda si prefera neutralitatea. O neutralitate doar aparenta, pentru ca, de fapt, biserica nu a fost niciodata absenta din viata social-politica. Prezenta sa este o realitate, indiferent daca sfantul sinod doreste sau nu sa recunoasca oficial acest lucru.

In perioada formarii statului modern, biserica ortodoxa a avut un statut privilegiat, dat de dorinta de afirmare a romanitatii, dupa o lunga perioada de vasalitate otomana. La acea vreme, biserica actiona proactiv, dinamic, fiind creator de cultura si de educatie. A sustinut scoli, a tiparit carti, a tradus lucrari importante, fiind singurul element nestatal care a sprijinit manifestarea identitatii de neam. Despre dinamismul si modernitatea actiunilor din acea perioada ne putem da seama doar dintr-un singur exemplu: Andrei Saguna a promovat pe la 1868, in Transilvania, un Statut Organic, prin care stimula participarea laicilor la conducerea vietii bisericesti la toate nivelurile sale si intr-o proportie majoritara (de doua treimi). Acest tip de deschidere a bisericii catre societate reprezinta un gest de democratizare avant la lettre, foarte greu de imaginat a fi adoptat de conducerea de astazi a bisericii.

Cei peste 50 de ani de comunism au generat o schimbare majora in modul in care Biserica a inteles sa isi asume rolul social. Fiind fortata sa se retraga din viata statului, biserica a refuzat sa actioneze ca “rezistenta”, fiind in multe randuri acuzata ca a avut legaturi prea bune cu regimul comunist si cu institutiile acestuia. Eliminarea controlului statal dupa revolutia din 1989 nu a determinat revenirea la rolul dinamic anterior, ci a generat un nou val de conservatorism. S-au pastrat legaturi puternice cu noile structuri ale statului (dominate de FSN) si, timp de multi ani, a fost adoptat un discurs care a semanat foarte tare cu “protectionismul” de tip iliescian. Acest discurs (reluat cu obstinatie si in slujbele religioase) sugera noul pericol cu care se confrunta societatea romaneasca dupa 1989: recunoasterea catolicismului si a greco-catolicismului a dus la o implicare mai mare a Vaticanului, care a numit noi episcopi in Romania fara acordul in prealabil al autoritatilor statului; acestia au inceput, conform BOR, intense activitati de prozelitism, in vederea atragerii de credinciosi si de preoti la ritul greco-catolic; deschiderea revolutionara a fost receptata negativ, ca amenintand direct pozitia ortodoxismului; s-a vorbit de existenta unui sprijin material nelegitim al “neortodocsilor” si s-a insistat asupra faptului ca Romania nu are nevoie de evanghelizare, cata vreme crestinismul exista pe aceste meleaguri de 2000 de ani. A fost foarte profitabil pentru Biserica sa sustina discursul politic al conducerii de la acea vreme, deoarece existenta sub comunism a obisnuit aceasta institutie sa actioneze intr-o stransa dependenta de stat.

Acest conservatorism de tipul “nu ne vindem tara” a sprijinit, indirect dar foarte eficient, discursul similar de la nivel politic si economic, care a incetinit mult reformarea institutionala pe care astazi o numim tranzitie. Si, cu toate acestea, doar institutiile politice s-au degradat in sondaje, fiindca populatia nu a perceput biserica drept factor decisiv in derularea tranzitiei. In timp, Biserica s-a obisnuit cu rolul sau dual – acela de a poza in institutie separata de politic si nedoritoare de implicare in viata publica, in paralel cu sustinerea unor discursuri pe placul conducerii politice. In paralel, am mai asistat la un fenomen – acela al transformarii bisericii (si a credintei) intr-un extrem de eficient instrument de imagine. Politicienii romani si-au dat seama cat de bine da la popor mimarea credintei si folosirea unor simboluri religioase in asociere cu actul politic. De la celebra intrebare a lui Emil Constantinescu (“credeti in Dumnezeu, domnule Iliescu?”), politicienii au virat clar si decis spre credinta afisata ostentativ. In prezent, nu exista lider executiv important care sa nu fie prezent, de Pasti sau de Craciun, la biserici sau manastiri, pentru a fi aproape de electorat. Mai mult, excesele unor personaje de tip Gigi Becali (care practica un crestinism vulgar si uneori chiar blasfemic), pe de o parte, sau ale unor preoti (cel mai recent exemplu fiind dat de preotii romani din Serbia care “binecuvantau” legatura dintre Traian Basescu si divinitate), pe de alta parte, arata cat de profitabila este pentru toate partile implicate transformarea credintei intr-un artificiu de imagine. Amanetarea imaginii nu ar fi neaparat un proces cu finalitate negativa, daca ar fi insotit si de un activism in planul social. Biserica prefera insa o pasivitate care risca, in timp, sa devina evidenta pentru tot mai multi romani si sa arate cat de asemanatoare este institutia religioasa cu institutiile politice. Adica fara niciun Dumnezeu.

* Dan Sultanescu este analist politic la Institutul PRO