Scarile Levantului

Nascut la Beirut in 1949, Amin Maalouf studiaza cultura franceza la Colegiul Iezuitilor din orasul natal, continuand o lunga traditie familiala. In timpul razboiului civil care ii sfasie tara, se stabileste in Franta, unde practica jurnalismul si se lanseaza ca romancier si eseist de limba franceza. Domnul Orient, cum este indeobste numit de cronicarii literari francezi, a publicat circa 15 volume, traduse in peste douazeci de limbi. Majoritatea cartilor sale beletristice au ca scena diverse locatii din bazinul mediteranean si se straduiesc constant sa arunce o punte intre lumea Occidentului si cea a Rasaritului, lumi din care autorul se revendica simultan.

Continuand seria “Maalouf” a Editurii Polirom, din care, pana in prezent, au aparut cinci volume, “Scarile Levantului”, probabil cel mai scurt roman al autorului si, in mod sigur, cel mai putin ostentativ in termeni de eruditie, pune in lumina biografia exceptionala a lui Ossyan Ketabdar, un oriental instruit, impregnat cu experiente culturale diferite, tolerant, pacifist, bland si intelept, care traieste paroxistic inaintarea spre pierzanie a lumii musulmane, o lume care, la mijlocul secolului trecut, isi rateaza, o data in plus, intalnirea cu modernitatea. Mica istorie a lui Ossyan (care, intre altele, devine erou libanez al Rezistentei franceze) este un bun prilej de analiza lucida a istoriei mari: sfarsitul Imperiului Otoman, nazismul, conflictul israeliano-arab, razboiul din Liban. Traducerea ii apartine lui Daniel Nicolescu.

Viata mea a inceput cu o jumatate de secol inainte sa ma nasc, intr-o camera pe care n-am vizitat-o niciodata, pe malurile Bosforului. S-a produs o drama, a tasnit un strigat si s-a raspandit o unda de nebunie care nu avea sa se mai opreasca. Asa incat, la venirea mea pe lume, viata imi era inceputa din plin.

Istanbulul traise oarece evenimente. Grave pentru contemporani, dar derizorii in ochii nostri. Un rege fusese dat jos de pe tron, iar nepotul sau il inlocuise. Tatal meu mi-a povestit de vreo douazeci de ori despre asta, pomenind nume si date… Am uitat tot sau aproape tot. De altfel, nici nu conteaza. Pentru povestea mea, singurul lucru important este acel strigat, acel urlet slobozit atunci de o tanara.

Suveranul avea domiciliu fortat in preajma capitalei. Iesirile si vizitele ii erau permise doar cu o autorizatie prealabila. Era despartit de toti ai lui, cu exceptia a patru batrani slujitori. Omul era descumpanit. Melancolic, buimac, batut in moalele capului. Terminat. Avusese vise mari legate de Imperiu, vise de propasire si de fala redesteptata; se credea iubit de toti si nu pricepea de ce era acum inconjurat de liniste. Isi rumega amaraciunile: nu stiuse sa-si aleaga apropiatii, toti il sfatuisera anapoda si profitasera samavolnic de marinimia lui; da, toti il tradasera!

Se zavorase in camera. “Stiu ca nimeni nu mai vrea sa mi se supuna, dar daca cineva va indrazni sa patrunda aici, o sa-l sugrum cu mainile mele!”. A fost lasat in pace toata noaptea si apoi dimineata intreaga. Pana la ora pranzului. Atunci i-au batut la usa. Nici macar n-a raspuns. S-a iscat ingrijorare; dar cine ar fi indraznit sa-i calce ordinele?

Slujitorii s-au sfatuit. O singura persoana de pe fata Pamantului ar fi putut sa nu-i dea ascultare fara sa aiba a-i indura mania. Fiica sa, copila lui prea iubita, Iffet. Erau legati printr-o afectiune profunda, iar el nu-i refuza nimic. Avea profesori de pian, de canto, de franceza si germana. Indraznea chiar sa se imbrace, de fata cu el, in straie europenesti, in rochii pe care le aducea de la Viena sau de la Paris. Ea era singura care putea sa treaca fara primejjdie pragul suveranului decazut.

Au obtinut ingaduinta noilor autoritati si au adus-o. Incearca mai intai sa roteasca usor manerul usii. Dar usa nu se deschide. Le cere celor care o insotesc sa se indeparteze si spune: “Tata, sunt eu, Iffet. Nu mai e nimeni cu mine!”. Nici un raspuns. Tremurand toata, le porunceste garzilor sa forteze usa, jurandu-le ca-si va asuma intreaga responsabilitate. Doua randuri de umeri zdraveni se pun pe treaba. Usa cedeaza. Cei doi ipochimeni o iau la sanatoasa, fara sa arunce o privire inauntru.

Fata intra. Il tot cheama. “Tata!”. Face doi pasi. In acea clipa, scapa acel urlet care va rasuna in camera, pe coridor, in vestibule, care va rasuna pe strazile Istanbulului si apoi in intreg Imperiul; si chiar dincolo de fruntariile Imperiului, in cancelariile Marilor Puteri.

Suveranul mazilit avea venele deschise si grumazul innegrit. Vesmintele ii sorbisera deja sangele.

Sinucidere? Poate. Dar la fel de bine – un asasinat. Fiindca ucigasii ar fi putut sa patrunda prin gradini. Adevarul n-a fost nicicand aflat. Oricum, problema nu prea mai are importanta. Poate doar pentru cativa istorici…

Iffet ramasese pe loc, tintuita de groaza; urletului i-a urmat un fel de gafaiala. Dupa multi ani, inca i se mai putea citi in ochi acea spaima.

Dupa primele saptamani de doliu, cum inca mai ratacea pe coridoare cu aceeasi privire si aceeasi gafaiala, a reiesit limpede: nu mai era vorba de tristetea obisnuita a cuiva care jeleste o fiinta draga; Iffet, fiica preferata, odrasla razgaiata, atat de voioasa si de cocheta, isi pierduse mintile. Poate pentru totdeauna.

Mama ei n-a avut de ales: a facut apel la batranul doctor Ketabdar. Coborator dintr-o familie de carturari originara din Persia, el era cel care ii ingrijea, in marile case ale Istanbulului, pe cei ce dadeau semne ca o iau razna. Recursul la serviciile lui era deja o marturisire a suferintei.

Medicul o cunostea pe pacienta. O intalnise cu sase luni mai devreme, sub o cu totul alta lumina. Venit sa trateze o slujnica atinsa de isterie, o auzise pe printesa cantand la pian. Interpreta o melodie vieneza, iar el a ramas acolo s-o asculte stand in picioare, langa usa. Cand ea s-a oprit, i-a adresat cateva vorbe insufletitoare, in franceza. I-a raspuns toata numai un suras. Au schimbat cateva fraze, dupa care batranul a plecat coplesit. N-a uitat niciodata acea intalnire, acea muzica, acele maini catifelate, acel chip, acea voce.

Cand, in ziua aceea, a intrat din nou in incaperea unde se afla pianul si a vazut-o pe tanara prinsa intr-un du-te vino zbuciumat si a auzit-o mormaind ca o dementa, cu ochii rataciti si degetele crispate, n-a putut sa-si stapaneasca lacrimile. Mama lui Iffet i-a observat reactia si s-a pus pe plans. Si-a reprosat slabiciunea si a rugat-o sa-l ierte; datoria lui era sa aduca un sprijin familiilor pacientilor, necum sa le ingrijoreze mai tare.

“Daca-as duce-o departe de Istanbul? a intrebat mama. La Montreux, de pilda…”. Din pacate, nu, a raspuns mahnit batranul, o calatorie n-ar rezolva nimic. Cu siguranta, era nevoie sa-si schimbe gandurile si sa fie tinuta departe de tot ceea ce ar fi putut sa-i aminteasca drama, dar asta nu era indeajuns. In starea in care se afla, trebuia sa fie urmarita in permanenta de niste persoane calificate. Mama si-a strans pumnii la piept: “Sa stiu ca mor si n-o sa ingadui ca fiica mea sa fie inchisa intr-un azil!”. Doctorul a promis ca se va gandi la o solutie mai buna.

In acea seara, pe cand se intorcea acasa cu trasura pe stradutele galagioase din Galata, hurducanit, pe jumatate atipit, doctorul Ketabdar a inceput sa aiba un vis nesabuit. Pe care, cu toate astea, l-a istorisit a doua zi mamei lui Iffet: daca fiica ei urma sa aiba nevoie de ingrijire permanenta ani la rand si pentru ca nu se punea problema sa fie internata, el si-a propus s-o ia cu el la Adana, in sudul Anatoliei, unde avea o casa; urma sa i se dedice zi si noapte, luna dupa luna, an dupa an. Va fi singurul lui pacient si, putin cate putin, cu voia Celui de Sus, o sa-si revina in simtiri.

Sa se ocupe de ea zi si noapte, ani in sir? In propria lui casa? Daca ar fi grait astfel in alte imprejurari, mama l-ar fi socotit pe doctor sfruntat si necuviincios. Asta pentru ca, desi nu fusese rostit ca atare, fiind totusi limpede sugerat, doctorul – care era vaduv – avea de gand s-o ia pe Iffet de sotie. In alte imprejurari, ziceam, propunerea ar fi fost de neinchipuit. Acum, insa, nimanui nu-i mai trecea prin cap s-o marite pe fata smintita a suveranului mazilit cu vreunul dintre acele personaje de vaza care, pe vremuri, ravneau la aceasta cinste. Prin urmare, mama s-a resemnat. Decat s-o lase pe fiica ei sa ramana internata pana la adanci batraneti, mai bine o incredinta acestui om respectabil care parea s-o iubeasca si care avea s-o ingrijeasca si s-o fereasca de rusine si de scandaluri.

Ciudat camin, nu-i asa? Un sot batran care, inainte de orice, era medic curant; o tanara soata scrantita pe care el o coplesea cu grija si afectiune, dar care, uneori, gemea sau zbiera zile intregi in urechile slujitorilor – unii exasperati, altii induiosati.

Nimeni nu se indoia ca era vorba de o casatorie fictiva, harazita doar sa evite indecenta convietuirii sub acelasi acoperis a unui barbat si a unei femei zi si noapte, feriti de priviri. Casatorie de convenienta, prin urmare casatorie aparenta sau, mai degraba, de complezenta. De fapt, un act de devotament. Da, o fapta caritabila din partea batranului medic.

Atat doar ca, intr-o buna zi, Iffett a ramas insarcinata.

Sa fi fost urmarea unui moment de ratacire? Sau rodul unei terapii indraznete? Cum sa putem sti?

Daca ar fi sa ma iau dupa fiul celor doi, nimeni altul decat tatal meu, explicatia care ar trebui luata in seama e cea de-a doua: doctorul Ketabdar avea niste teorii; credea ca poate demonstra ca o nevasta ca a lui, care-si pierduse mintile dupa un soc, putea sa si le recapete in urma altuia. Sarcina, maternitatea… dar mai ales nasterea. Socul brutal al vietii ar fi compensat socul brutal al mortii. Sangele indepartand sangele. Teorii… Teorii…

Pentru ca la fel de bine te puteai duce cu gandul la situatia inversa: sotul medic, clipa de clipa langa sotia lui, imbracand-o, dezbracand-o, imbaind-o in fiecare seara; o femeie tanara si frumoasa pe care o iubea profund, intr-atat incat ii dedica fiece moment din viata… Cum ar fi putut s-o contemple fara sa fie tulburat? Cum ar fi putut sa strabata cu mainile si cu ochii suprafata corpului ei catifelat fara sa-l furnice dorinta?

Cu atat mai mult cu cat ea nu se afla tot timpul in stare de criza. Ba chiar, din cand in cand, parea sa dea semne de luciditate. Sigur, nu luciditate in toata puterea cuvantului! Am cunoscut-o, spre sfarsitul vietii, si am privit-o cu atentie. N-a fost nicicand intr-atat de lucida incat sa realizeze in ce stare era. Poate ca era mai bine asa, altfel ar fi suferit prea mult. Trecea insa prin niste perioade linistite, cand nu urla, cand nu gemea si cand dadea dovada unei mari afectiuni fata de cei care o inconjurau.

Uneori se punea pe cantat, cu o voce ravasita, dar melodioasa. Imi mai rasuna inca in urechi un cantec turcesc despre fetele din Istanbul aflate la plimbare pe plajele din Oskuder. Si inca unul, cu un text obscur, in care se vorbea despre Trapezunt (Trabzon) si despre moarte. Cand canta bunica mea, se lasa linistea si toti din casa o ascultau. Era atat de induiosatoare! A avut un chip senin si o infatisare suava pana in ultima clipa. E lesne de inchipuit ca barbatului ei ii venea chef s-o stranga in brate. Si ca ea se cuibarea la pieptul lui, cu un raset micut, de copil ascultator. Dupa care, ca sa se justifice in propriii ochi, doctorul Ketabdar elabora teoriile potrivite. Cu buna credinta, de altfel…

Care teorii s-au dovedit inoperante, s-ar putea obiecta, cata vreme bunica mea nu se vindecase nici pana la batranete! Lucrurile nu sunt chiar atat de simple. E drept ca nu se vindecase si ca socul salvator nu avusese loc. A stiut insa sa fie o mama iubitoare. Iar atunci cand, mai tarziu, a stat cu noi in aceeasi casa, nu i-am simtit niciodata prezenta ca pe o povara. Crizele erau mai rare si nu aveau urmari persistente. Chiar daca maternitatea n-o lecuise, cu siguranta ca nu ii inrautatise situatia, ba, daca e dupa mine, o si ameliorase. Putini erau insa aceia dispusi sa vada lucrurile sub acest unghi.

Batranul doctor a fost criticat… Ce spun criticat, a fost de-a dreptul tarat in noroi! O adevarata furtuna. Bodoganeli, ocari, sudalme, clevetiri. Desigur, era casatorit cat se poate de legal, asa incat nimeni nu-i putea reprosa ca a facut un copil cu sotia lui legitima. Pe de alta parte, nu putea fi alungat gandul ca, in situatia data, exista un anume contract moral si ca, lasand-o insarcinata pe acea femeie care-si pierduse mintile, doctorul Ketabdar a abuzat, intr-un anume sens, de ea si s-a purtat josnic si iresponsabil, in raspar cu orice forma de etica medicala, calauzit doar de netrebnicele lui pofte…

Atunci cand, spre a se apara, incercase sa-si expuna ciudatele lui teorii, a fost si mai abitir dispretuit. Cum adica? spuneau defaimatorii lui. Sa te folosesti de propria nevasta ca de un cobai?

Ranit de vrajmasia care-l asalta din toate partile, acum, in amurgul unei vieti exemplare, batranul medic s-a lasat cotropit de sentimentul ca a gresit, ca si-a tradat menirea si ca atins culmea josniciei.

Nici unul dintre colegii sai, nici un membru al “augustei familii”, nici o persoana insemnata din Adana nu mai catadicsea sa-i treaca pragul.

Tatal meu imi spunea: “Ne tratau ca pe niste ciumati!” si incepea sa rada in hohote!

N-am cunoscut casa noastra din Adana, nu, n-am vazut-o niciodata. Ea s-a aflat insa pe firul vietii mele, undeva in amonte, si cred ca a insemnat pentru mine tot atat de mult cat acele case in care am locuit.

Se ridica in centrul orasului, fiind totusi retrasa. Avea ziduri inalte si o gradina cu arbori umbrosi. Construita din piatra nisipoasa, devenea roscata pe timp de ploaie si se acoperea, pe vreme uscata, cu un fin praf ocru. Oamenii treceau pe langa ea prefacandu-se ca n-o zaresc. Probabil ca, pentru ei, locul comunica niste spaime de nepatruns; spaime legate de orice locuinta apartinand familiei regale; spaime legate, de asemenea, de prezenta nebuniei, dar si de doctorul Ketabdar, despre care se zicea ca ajunsese sa fie adeptul unor practici oculte, condamnabile.

Intr-o asemenea casa, in bratele unui asemenea cuplu, copilul era un obiect nelalocul lui, care sporea ciudatenia situatiei. Se afla acolo cumva impotriva naturii si era perceput nu ca un dar al Cerului, ci ca rod al unui negot cu Intunericul.

El, copilul, adica tatal meu, iesea arareori pe-afara. Nu s-a dus niciodata la scoala. Acesta si era lucrul pe care il avea in comun cu ceilalti tanci otomani: venea scoala la el. In cei dintai ani, a avut un educator titular; apoi, pe masura ce crestea, diversi profesori, pentru diverse materii. Nu ii primea niciodata acasa pe pustii de varsta lui si nu-l vizita pe nici unul, n-avea prieteni si nici alti musafiri in afara dascalilor sai.

Acestia din urma nu erau niste persoane obisnuite. Majoritatea celor care acceptau sa vina zi de zi in casa “ciumata” traiau ei insisi la limita uzantelor timpului. Profesorul de turca era un imam raspopit, profesorul de araba – un evreu din Alep alungat de familie, profesorul de franceza – un polonez nimerit Dumnezeu stie cum in acest oras din Anatolia si care raspundea la numele de Wassa, diminutiv, probabil, al unui patronim de trei ori mai lung…

Cata vreme doctorul Ketabdar se afla inca in viata, profesorii se multumeau sa predea. La ore fixe. Nu era ingaduita nici o intarziere. Nici o exuberanta nu era bine primita. Ii ascultau indicatiile, ii dadeau seama de progresele elevului si veneau in fiecare vineri, in vizita de curtoazie, sa-si ridice simbria.

Dupa moartea batranului medic, disciplina a mai slabit. Tatal meu trebuie sa fi avut saisprezece ani. Nimeni nu-l mai tinea in haturi. Orele de instructie se prelungeau de-acum cu nesfarsite taclale, iar dascalii erau adesea poftiti la pranz sau la cina, toti o data. In jurul tanarului se injghebase un mic serai. Vorbeau cate-n luna si-n stele, dar cadea rau sa sustii idei banale, sa ridici in slava Dinastia sau sa lauzi vrednicia Credintei.

Un focar de gandire libera, asa cum au existat in anii aceia in toate orasele Imperiului. Nu trebuie insa sa-si imagineze cineva ca in casa noastra din Adana se urzeau comploturi. Se ramanea, cu prudenta, la distanta de politica. Erau foarte multi straini in grup, minoritari cu deosebire – armeni, greci… -, asa ca orice punere in cauza a autoritatilor musulmane ar fi creat incurcaturi. Se vorbea doar, uneori, despre sufragete, despre scoala obligatorie, despre razboiul ruso-japonez sau despre niste razmerite indepartate, in Mexic, Persia, Spania sau China. Erau pasionati de cu totul altceva: descoperirile, noile tehnologii. La loc de cinste statea fotografia. Asa incat, intr-o buna zi, cand in focul unei discutii le-a venit ideea sa dea un nume cenaclului, acesta a devenit, fara nici o ezitare, Cercul Fotografic.

Fiind singurul care avea mijloacele financiare necesare pentru sustinerea unei asemenea pasiuni, tatal meu a comandat – de la Leipzig, daca nu ma insel – cele mai noi materiale, precum si niste lucrari de initiere.

Mai multi membri ai Cercului si-au masurat dibacia in aceasta arta, cel mai inzestrat dintre toti fiind profesorul de stiinte, armeanul Nubar. Era si cel mai tanar dintre dascali, cu doar sase sau sapte ani mai varstnic decat elevul sau. Intre ei avea sa se nasca o prietenie trainica.

Inca de pe vremea ceea, asemenea legaturi intre un turc si un armean pareau neobisnuite. Era cat pe ce sa zic anacronice. Dar si suspecte. Niste relatii de afaceri, schimburi de amabilitati mondene, stima reciproca in anumite medii, da, mai treaca-mearga; dar o prietenie adevarata si o complicitate profunda, in nici un caz. Raporturile intre cele doua comunitati se deteriorau vazand cu ochii. La Adana, mai mult decat oriunde.

Ceea ce se petrecea insa in afara zidurilor casei Ketabdar nu prea avea influenta asupra a ceea ce se intampla inauntru. Ba poate chiar producea efectul invers: fiindca o prietenie adevarata, o legatura frateasca intre un turc si un armean era pe cale sa ajunga o raritate, ea devenise si mai pretioasa pentru cei doi tineri. In vreme ce altii isi proclamau sus si tare diferenta, ei isi revendicau drept singura diferenta prietenia. Isi jurau, cu o solemnitate un pic juvenila, ca nimic nu-i va desparti. Si ca nici o alta indeletnicire nu-i va face sa dea uitarii patima lor comuna, fotografia.

Uneori, in timpul reuniunilor Cercului, bunica mea isi parasea camera si venea sa se aseze printre ei. Isi continuau discutiile, privind-o fara sa se intrerupa; ea ii privea la randu-i si parea sa-i asculte cu interes. Uneori i se miscau buzele, dupa care, fara nici um motiv invederat, se ridica in mijlocul unei fraze si pleca sa se inchida in iatac.

Alteori, era agitata si scotea tot soiul de strigate din camera ei. Atunci, feciorul ei se ridica si se ducea s-o ingrijeasca, asa cum il povatuise tatal sau. De indata ce o linistea, se intorcea la prietenii lui, care isi reluau conversatia din punctul in care o lasasera.

In ciuda acestui necaz, casa noastra a cunoscut pe-atunci cativa ani fericiti. Aceasta este, cu siguranta, impresia pe care o lasa fotografiile facute la vremea respectiva. Tatal meu pastrase cateva sute. Un cufar intreg. Pe care scrisese, mandru, cu cerneala sepia: “Cercul Fotografic. Adana.”.

Le arata uneori oamenilor pe care ii pretuia, explicandu-le amanuntit imprejurarile in care fusesera facute, tehnicile folosite, siretlicurile de cadraj si de asezare a luminilor. Cand vorbea pe aceste teme, era de neoprit, precum un negustor ambulant. Intr-atat incat un musafir strain i-a rastalmacit o data intentiile; crezuse ca gazda lui voia sa-i vanda cliseele, asa ca i-a propus un pret. Tatal meu a fost pe punctul de a-l da afara, iar bietul om, stingherit, a inceput sa planga.

Pana la urma, toate fotografiile au ramas acolo, in cufar, pana la moartea lui. Cu exceptia a doua sau trei, pe care le-a inramat. Printre ele, un admirabil portret al mamei sale. Sezand pe un fotoliu, oleaca prea intepenita, cu o cautatura avida indreptata spre fereastra, ca o eleva neascultatoare.

Poza o facuse el, evident. Tinand seama de starea in care se afla, nici unul dintre prietenii fiului sau n-ar fi indraznit s-o fotografieze. Ar fi fost un gest imprudent si prea familiar.

Acestea fiind zise, majoritatea instantaneelor aflate in cufar nu-i apartineau. Erau facute de Nubar si de alti cinci sau sase membri ai Cercului.

Cele mai vechi datau din 1901. Cea mai recenta, din 1909. Aprilie 1909. Cata precizie, nu-i asa? As putea fi insa si mai precis: 6 aprilie. Tatal meu mi-a vorbit indeajuns de mult despre aceasta data ca sa n-o uit. Dupa aceasta zi, n-a mai vrut niciodata sa puna mana pe un aparat de fotografiat.

Ce s-a-ntamplat atunci? Intr-un anume sens, un cataclism. Cataclismul in urma caruia m-am nascut eu.

* Fragment din romanul Scarile Levantului, in curs de aparitie la Editura Polirom. Traducere de Daniel Nicolescu