Biblioteca era luminată de un neon alb, puternic. Ada a aprins aparatul de aer condiționat, a cărui trapă s-a deschis cu un scârțâit. Biblioteca era de fapt o sală nu prea mare, ai cărei pereți erau tapetați, de jur-împrejur, cu rafturi metalice, vopsite în alb. Într-un capăt al încăperii se deschideau trei culoare pline de rafturi de cărți, perfect paralele, inundate și ele de lumina albă a neonului, deși parcă ceva mai estompată decât în sala principală. La intrare era așezat un birou, iar pe birou, un calculator, un telefon, un teanc de pliante și reviste, două teancuri de cărți și un aparat de radio micuț.

Ada s-a făcut nevăzută pe unul dintre culoarele de cărți, cel în capătul căruia se aflau chiuveta și ușa toaletei. Acolo a umplut fierbătorul. În timp ce se încălzea apa, a aprins calculatorul și l-a așezat pe Kovi alături de ea, în spatele biroului. El și-a plecat ochii și a văzut cum fusta vaporoasă, de culoarea lămâii, i se ridică deasupra genunchilor. În clipa în care privirile lui i-au întâlnit genunchii, fața i s-a înroșit din nou și și-a lăsat brațele în poală. S-a răzgândit imediat după aceea și le-a încrucișat pe piept, dar a revenit asupra deciziei și și-a lipit palmele de birou. Ea îl privea, iar strabismul ușor al ochiului ei stâng îi crea iluzia că femeia îi face un semn secret cu ochiul, ca și cum ar fi spus: Nu-i nimic, Kovi. Și s-a îmbujorat din nou.

Apa a început să fiarbă. Ada Dvash a turnat în două căni cafeaua neagră și a pus zahăr în amândouă, fără să întrebe cum îi place lui, apoi i-a dat o cană tânărului, și una a păstrat-o pentru ea. Îi privea tricoul imprimat și se întreba la ce s-o fi referind textul scris pe el. Între timp, se făcuse opt fără douăzeci, dar nici un om nu pusese încă piciorul în bibliotecă. Pe marginea biroului erau așezate, una peste alta, cinci sau șase cărți noi, care fuseseră achiziționate în cursul săptămânii precedente. Ada i-a arătat lui Kovi cum se întregistrează în calculator noile achiziții, cum se aplică pe fiecare carte ștampila bibliotecii, cum se îmbracă în coperți de plastic rezistent și cum se lipește o etichetă cu număr de inventar pe spatele fiecăreia.

― De acum înainte, ești ajutor de bibliotecară, a spus ea și a adăugat: Spune-mi, nu te așteaptă ai tăi acasă? La cină? Poate că-și fac griji pentru tine. Strabismul ochiului ei stâng părea asemenea unei scânteieri de afecțiune.

― Nici tu nu ai mâncat.

― Mănânc întotdeauna după ce îmi închei programul. Stau în fața televizorului și mănânc ce apuc, direct din frigider.

― Te voi conduce din nou. De aici, până acasă la tine. Să nu mergi singură, pe întuneric.

Ada s-a uitat în ochii lui și și-a așezat palma caldă pe mâna lui lipită de birou:

― Nu-i nevoie, Kovi. De aici ajung acasă în cinci minute.

Simțindu-i atingerea, trupul i-a fost scuturat de un fior dulce, de la ceafă până la șale. Dar vorbele femeii lăsau să se înțeleagă că prietenul acela al ei, șoferul de tir, o așteaptă acasă. Iar dacă nu este deja acolo, cu siguranță va veni în cursul serii. De aceea i-a spus că nu are nevoie să fie condusă. Însă nu va renunța și va merge în urma ei ca un câine, până la ușă, iar după ce aceasta se va închide în urma ei va rămâne acolo, pe trepte. De data asta îi va întinde și mâna în semn de noapte bună, iar în timp ce palma ei va fi prizoniera mâinii lui, o va strânge ușor de două ori, făcând-o astfel să înțeleagă. Rea, schiloadă și dezgustătoare i se părea lumea în care avantajul absolut al unui șofer este simplul fapt de a fi un bărbat matur, în vreme ce el nu este decât un tinerel. A început să-și imagineze, pe neașteptate, cum șoferul lat în umeri, pătrățos, își strecoară degetele unsuroase sub cămașa ei. Imaginea aceasta îl umplea de dorință și rușine, dar simțea și furie față de ea și dorința de a o răni puțin.

Ada îl privea din profil și înțelegea ce se petrece. I-a propus să facă împreună o plimbare printre rafturile de cărți, ar putea să-i arate tot felul de mici comori, ca de exemplu, opera scriitorului Eldad Rubin, cu corecturi scrise de mână direct pe marginile paginilor. Dar nici nu a apucat să termine ce avea de spus, că în bibliotecă au intrat două femei în vârstă, una scundă și pătrată ca o valiză, iar cealaltă, cu părul tuns scurt și ochii bulbucați în spatele unor lentile groase. Aduseseră cărțile pe care le aveau de returnat și discutau cu Ada pe marginea romanului israelian despre care vorbea întreaga țară. Kovi s-a ascuns de ele pe unul dintre culoarele de cărți, iar acolo, pe un raft de jos, a descoperit Spre far, de Virginia Woolf, a deschis-o la mijloc și a citit, stând în picioare, o pagină sau două, numai pentru a nu mai fi nevoit să asculte conversația. Dar vocile femeilor răzbăteau până la el și a auzit-o pe una dintre ele spunând: Din câte știu eu, revizuiește foarte mult. Scrie iar și iar același roman, cu foarte mici modificări. Prietena ei a zis: Și Dostoievski și Kafka făceau același lucru. Ce-i de mirare? Ada a spus zâmbind: Sunt subiecte și motive asupra cărora scriitorii revin iar și iar, fiindcă, din câte se pare, acestea își au izvorul undeva în sufletele lor.

În clipa în care Ada a rostit cuvintele își au izvorul în sufletele lor, Kovi Ezra a simțit cum inima i se chircește în piept. În momentul acela i-a fost limpede că ea știe că el, de acolo din ascunzătoarea lui, va auzi ceea ce spune, și că vorbește pentru el, nu pentru cele două femei, încercând să-i transmită că sufletele lor împart aceeași obârștie. Și-a închipuit că se apropie de ea, o îmbrățișează, iar ea își lipește fruntea de umărul lui, fiindcă era cu un cap mai înalt decât ea, iar în timp ce stăteau așa, sânii ei îi presau pieptul și burțile lor erau lipite una de cealaltă, iar în punctul acela imaginea a devenit insuportabilă.

După ce au plecat cele două femei, a mai rămas un minut sau două în ascunzătoarea dintre rafturile de cărți, unde găsise Spre far, până când trupul i s-a mai răcorit puțin, și i-a spus Adei, pe un ton mult mai gros decât cel pe care îl avea vocea lui de obicei, că i se va alătura în curând. Între timp, ea a introdus în calculator titlurile cărților pe care le returnaseră cele două femei și titlurile celor pe care le împrumutaseră.

Și iată-i din nou așezați pe Ada Dvash și pe Kovi unul lângă altul, de aceeași parte a biroului, ca și cum și el ar fi lucrat de acum la bibliotecă. În tăcerea care se lăsase între ei se mai auzeau doar huruitul aparatului de aer condiționat și zumzetul neonului. Apoi au vorbit despre Virginia Woolf, care s-a sinucis înecându-se, în toiul celui de-al Doilea Război Mondial. Ada a zis că sinuciderea în timpul războiului îi face impresia unui act ciudat, straniu, fiindcă e greu să-ți imaginezi că nu simțea nici un strop de compasiune, nici un pic de curiozitate în legătură cu ceea ce avea să se întâmple, cu cine avea să câștige cumplitul război în care fiecare individ din lumea asta era implicat într-un fel sau altul. Cum de nu a dorit nici măcar să aștepte verdictul, să vadă dacă Anglia ei va fi salvată sau va cădea în mâinile naziștilor?

Kovi a spus:

― Era sătulă de tot și de toate.

Ada a zis:

― Tocmai asta nu înțeleg eu. Întotdeauna îți rămâne măcar un lucru drag pe lumea asta, de care nu vrei să te desparți. Chiar și o pisică ori un câine. Sau fotoliul pe care îți întinzi picioarele seară de seară. Felul în care arată grădina atunci când plouă. Sau lumina asfințitului privit printr-o fereastră.

― Ești un om fericit. Din câte se pare, disperarea îți e străină

― Nu-mi e străină. Dar nici nu mă atrage.

În bibliotecă a intrat o fată cu ochelari, de douăzeci de ani, cu șoldurile rotunde, o cămașă înflorată, jeanși strâmți și ochii mijiți din pricina luminii neonului, le-a zâmbit Adei și lui Kovi, l-a întrebat pe Kovi dacă el va fi de acum ajutorul de bibliotecar și i-a rugat s-o ajute să găsească materiale despre revoltele arabilor din Palestina aflată sub mandat britanic, dintre 1936 și 1939, cunoscute și sub numele de Revoluția Arabă. Ada a condus-o până la rafturile cu documente istorice și la cele destinate cărților despre Orientul Mijlociu, și au început să scoată amândouă carte după carte, răsfoind-o pe fiecare.

Kovi s-a dus la chiuveta de lângă ușa toaletei și a spălat cele două cești de cafea. Ceasul de deasupra biroului arăta ora nouă fără douăzeci. Va trece și seara asta, iar tu nu vei îndrăzni să-i mărturisești. De data asta, n-ai voie să renunți. Când veți rămâne din nou doar voi doi în bibliotecă, îi vei lua mâna, te vei uita în ochii ei și îi vei spune, în cele din urmă. Dar ce îi vei spune, mai exact? Și dacă va izbucni în râs? Și dacă, din contră, dacă va intra în panică și își va smulge mâinile din strânsoarea ta? Dar este în egală măsură posibil ca întreaga ei compasiune să se reverse asupra ta, să-ți așeze capul pe pieptul ei și să-ți mângâie părul. Așa cum ar face cu un copil. Compasiunea l-a speriat mai tare decât orice refuz din partea ei. Îi era cât se poate de clar că, dacă îl va privi cu milă, nu se va putea abține și va izbucni în plâns. Nu-și va putea împiedica lacrimile să curgă. Iar în felul acesta, totul se va duce de râpă, se va ridica și se va face nevăzut în întuneric.

Între timp, ștergea continuu cele două cești cu un prosop de vase agățat lângă chiuvetă și a continuat să le șteargă și după ce s-au uscat complet. În timp ce făcea asta, privea un fluture de noapte ce se lovea întruna de sticla neonului.

Fragment din volumul cu același titlu care va apărea la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Ioanei Petridean.


Subiecte #Amos Oz#eseist#israelian#prozator#Scene din viața campestră