Pe 8 februarie, Curtea Veche Publishing și Muzeul Municipiului București au lansat volumul “Bucureștiul european” de Bogdan Andrei Fezi, care readuce în discuție istoria arhitecturală a “Micului Paris”.
În perioada interbelică, acesta devansează o bună parte dintre metropolele lumii în ceea ce privește operațiunile urbane și este recunoscut pe plan internațional ca având unele dintre cele mai importante realizări și “științe comunale” din lume.
Perioada comunistă reprezintă o ruptură cu Occidentul, însă după 1990 începe un lent proces de recuperare a decalajului creat. Prezentarea istorică a orașului în context european trasează direcțiile viitoare de dezvoltare a acestuia: punerea în aplicare a obligațiilor europene și revenirea la propriile tradiții cristalizate sub influență occidentală.
Bogdan Andrei Fezi este arhitect, doctor în arhitectură și urbanism al Universității Paris VIII, șef de lucrări la Universitatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” din București și director de proiect la Centrul de Cercetare, Proiectare, Expertiză și Consulting al Universității. Autorul are în portofoliu nu doar numeroase proiecte publicate și premiate internațional, ci și apariții în reviste de specialitate, multe dintre acestea analizând arhitectura și urbanismul Bucureștiului.
Volumul publicat la Editura Curtea Veche, reprezintă rezultatul proiectului de cercetare intitulat București, “Micul Paris”. Modelul francez și european. Trecut și perspective în arhitectură și urbanism, derulat în cadrul Centrului de Cercetare, Proiectare, Expertiză și Consulting al Universității de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu”, București.
În prefata volumului autorul publică un intreviu cu istoricul Neagu Djuvara. “Am să vă spun o mică anecdotă, adică o trăire a mea – raspunde acesta unei întrebări. În primii ani ai întoarcerii mele în România, ar putea să fie în 92-93, cunoscusem un diplomat britanic care, după doi-trei ani de serviciu la București, pleca. A dat o recepție într-un restaurant care pentru ziua aceea s-a golit, dar rămăseseră pe pereți toate fotografiile și tablourile pe care le avea. Lumea mergea dintr-un salon într-altul. Pe pereți erau o seamă de fotografii interbelice. Unele au devenit chiar celebre: Calea Victoriei văzută într-o zi, probabil o zi festivă, duminică, unde vezi sute de mașini și mii de oameni, toți bine îmbrăcați, cu pălărie, cu cravată, cu baston, care umpleau străzile. Dau un efect – cum să spun – de bogăție burgheză extraordinară. Într-o sală, alături de locul unde lumea stătea lângă bufet, văd pe cineva. Nu puteam să îmi dau seama dacă e chinez sau coreean, mă apropii de el și îi vorbesc pe englezește. Îmi răspunde pe românește. Era consilierul Ambasadei Chinei, care învățase limba română. Zice: <<Asta ce este?>> Pesemne că acolo, în țara sa, aflase că, înainte de comunism, în București era toată lumea cu picioarele goale. Și zic: <<Păi, asta este o vedere din București în anii 1930>>. A rămas cu gura căscată. Nu-i venea să creadă că exista la noi o asemenea civilizație.
Și pe urmă n-am să uit de un atașat militar francez, colonelul Arbitre. Îl cunosc în 1939-40. Începuse războiul în Occident și el era atașat militar la București, deci foarte interesant pentru francezi. Și venea de la Varșovia, care totuși era un oraș mult mai vechi, mult mai mare. Și eu îl întreb: <<Trebuie să găsiți Bucureștiul nostru nițel cam provincial față de Varșovia>>. El: <<Nu, nu. Détrompez-vous – cum a spus el pe franțuzește – să știți că Bucureștiul îmi place mult mai mult decât Varșovia.>>
Și de ce îi plăcea, pentru că eram amândoi pe Calea Victoriei. Fiindcă viața asta a centrului Bucureștilor, cu vitrine foarte bogate, lume elegantă, femei frumoase – asta era mult mai bună decât la Varșovia sau în multe orașe mari din Răsăritul Europei. Adică exista – poate o să îmi spuneți că este puțin superficial, dar este un fapt – eleganța centrului Bucureștilor. Aceasta a fost de altfel renumită și înainte vreme, pe când erau încă boierii cu caleașcă. Îmi aduc aminte de niște observații în acest sens ale unor franțuji, pe la 1812. Când veneai de la Constantinopol – care era de o tristețe teribilă – ajungeai la București și vedeai dintr-o dată calești bogate, lume elegantă pe stradă, în țărișoara aia nenorocită și încă supusă turcilor, dar era lux. Românului îi place luxul. Îi place luxul și frumusețea. Asta e clar.”