Gorki, problema omului ajuns sau adus la marginea societății, sărăcia, psihologia unor personaje atinse mai mult sau mai puțin de ideologie și dramaturgie prin “Azilul de noapte” sunt o temă- școală pentru lumea teatrală de la noi. Ion Cojar, regizorul, actorul și mai ales profesorul, a transformat această temă într-un perpetuu exercițiu, așa încât viitori actori, scenografi sau regizori de teatru au trecut pragul “Azilului” lui Gorki pe vremea studenției. Ion Cojar, ajuns apoi director al Nationalului bucureștean, și-a făcut tema pe Scena Mare cu elita actoricească a momentului: Radu Beligan Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Colea Răutu, Draga Olteanu Matei, Valentin Uritescu etc. etc. Spectacolul clasic, școală, colecție de recitaluri, rămâne în istoria teatrologiei de după 1990 ca o încununare a teatrului de caractere și cam atât…
Aceeași piesă a lui Gorki a devenit acum, pe final de an universitar, temă pentru un concurs de scenografie organizat de Fundația George baron Lowendal pentru studenții Facultății de scenografie. A fost o abordare liberă a temei, înscriere liberă, interpretare după ideile fiecărui concurent. S-au adunat vreo 15 proiecte lucrate ca la carte, cu schițe de decor, costume și recuzită, plus machete. Regizoarea și profesoara Sanda Manu a deliberat ca președintă a unui juriu. Tema clasică, abordarea tinerească, jurizarea… ca la școală.
Pentru studenți, “Azilul de noapte” regizat de Ion Cojar în 1996 nu mai există decât în fotografii. Există tot în fotografii sumare și spectacolul “Antigona” al lui Mihai Măniuțiu de la Piatra Neamț, unde toată scena era îngropată, publicul privea de sus drama lui Sofocle într-un decor foarte curajos semnat de Mihai Mădescu, plus costumele Doinei Levintza.
Pentru scenografie inovativă, spectacolul “Antigona” rămâne un reper. La fel cum repere sunt și montările Dabija – Dragoș Buhagiar de la “Orfanul Zhao” încoace. Lumea noastră teatrală nu se prea întrece în a analiza scenografii, privește scena doar ca pe un decor, ca pe o compoziție de ocazie pentru o anumită intrigă… Ca o “cameră” în care locuiesc personajele.
Nici exercițiile directe semnate de scenografii Andrei Both sau Florica Mălureanu, consacrați în toată lumea, nu au animat o critică a scenografiei la noi… Arhitecții și plasticienii își împart în continuare lumea scenografiei, unii pasionați de perspectivă și de locuirea spațiului, alții privind parcă de sus, fără antrenament de desen exemplar, sunt modelatori-constructori ai detaliilor de scenă.
La concursul Fundației Lovendhal au participat plasticienii… Și pentru ei, perspectiva – care trebuie să le intre totuși în sânge, cum se spune – este de a moderniza artele spectacolului și de a atrage atenția asupra unei simbioze tot mai sofisticate dintre arta actorului și mediul în care ea se dezvoltă. Nu știm dacă scenografia viitorului mai poate porni de la tema “Azilul de noapte”, dar studenții, cu emoțiile concursurilor, se călesc și își pot depăși profesorii.
Lowendal a fost scenograf al avangardei, desenele lui există pe pereții casei din Piața Cantacuzino unde este sediul Fundației și merită admirate. Cine vrea să vadă dacă are urmași într-ale meseriei să meargă să vadă și lucrările studenților.