Textul care urmează este comunicarea făcută de prof. univ. dr. Ion Bulei la al 21-lea Congres Mondial al Istoricilor, desfășurat la Amsterdam.
Granițele și formula imperială
Trasarea granitelor printre atâtea popoare rupte din imperiile din
care făcuseră parte n-a fost deloc ușoară. Conferința de Pace de la
Paris a avut serioase probleme teritoriale de rezolvat. Comisiei
pentru problemele teritoriale, condusă de André Tardieu, i se vor
adăuga Comisia Alsaciei și Lorenei, Comisia regiunii Saare, Comisia
afacerilor cehoslovace, Comisia afacerilor poloneze (cu două
subcomisii, misiunea interaliată în Polonia și Comisia
Teshen-ului), Comisia afacerilor româno-iugoslave, Comisia
afacerilor grecești și albaneze, Comisia afacerilor belgiene și
daneze, Comisia afacerilor coloniale… Națiunile abia eliberate
începeau conflictele între ele, ceea ce, de altfel, era de
prevăzut.
Mai cu seamă în Europa Centrală dificultățile sunt mari. Italienii
intră în dispută cu iugoslavii pentru Dalmația, cehii și polonezii
pentru Tsechen, iugoslavii și românii pentru Banat, polonezii și
lituanienii pentru Vilna. Europa Centrală se balcanizează, după o
expresie care începea să devină la îndemână și care funcționa ca o
monedă în uz indiferent de situații. O condamnare a lumii balcanice
fără menajamente. În Orientul Mijlociu situația e complicată de
acordul anglo-francez de împărțire a spațiului la sfârșitul
războiului (acord necunoscut de americani) și de încurajarea de
către Londra a naționalismului arab, încarnat în 1919 de Faycal,
susținut de Laurence. Până la urmă teritoriile arabe, care făcuseră
parte din Imperiul Otoman, sunt încredințate spre administrare
Angliei și Franței. Palestina, Mesopotamia (devenită acum Irak) și
Transiordania (regat sub conducerea lui Abdullah, fratelui lui
Faycal) intră sub mandat britanic, iar Siria sub mandat francez. În
celălalt Orient, numit de europeni Extremul Orient, japonezii sunt
marii beneficiari ai războiului (flota comercială trece de la 1,6
milioane de tone la 3,2 milioane în 1919, iar balanța de plăți,
deficitară în 1914 cu 4,7 milioane de yeni, ajunge în 1919 la un
excedent de 371 milioane de yeni) și teritorial intră în posesia
T’sing-tao-ului, exercită mandatul lor asupra ex-coloniilor germane
Carolines și insulele Mariannes și obțin mari avantaje economice în
Manciuria, unde înlocuiesc influența rusă.
Imperiile coloniale își dau o nouă organizare. În 1917, la
conferința imperială de la Londra se stabilesc principiile unei
alte organizări. Loialitatea coloniilor în timpul războiului
trebuia recompensată. Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea
Sud-Africană sunt reprezentante la Conferința de Pace de la Paris
și semnează tratatul. Așa cum Australia, Noua Zeelandă, Uniunea
Sud-Africană vor avea sub mandat administrarea fostelor colonii
germane. Trezirea coloniilor are și un alt efect: pune în discuție
imaginea europenilor. În India din 1919 începe o nesupunere civilă
față de britanici. În Afganistan, la fel. Imperiul francez are o
structură diferită de cel britanic (termenul de imperiu voia să
presupună o dorință de unificare. Imperiul francez era mai recent
decât cel britanic. Raporturile metropolei cu coloniile erau
deocamdată “assez intimes et cordiaux”. Africa neagră era încă
liniștită. Bogata Indochină nu era încă despărțită între Vietnamul
de Nord și Sud, Cambodgia, Laos… Algeria însemna trei
“departamente franceze”, fără gânduri secesioniste. Marocul începea
să dea semne de trezire, dar încă nu era neliniștitor pentru
Franța. În Liban francezii sunt bine primiți. La fel și în Siria.
Probleme mai mari au italienii în Libia, unde se mulțumesc doar cu
suzeranitatea, iar olandezii în Indiile olandeze.
Formula imperială era condamnată și înainte de războiul mondial,
dar devine o permanență a gândirii politice după aceea, între
altele și pentru că imperiile erau considerate vinovate de măcelul
dezlănțuit: Imperiul German, Imperiul Habsburgic și cel Țarist.
Locul formulei imperiale e luat cu hotărâre de statul-națiune.
Astăzi vorbim tot mai mult de deconstrucția statului-națiune. Un
alt congres mondial de istorie, cel de la Montreal, din august
1995, a avut ca subiect principal de dezbatere “Națiunile,
Popoarele și Statele”. S-a pus în discuție ecuația stat-natiune,
exagerându-se importanța disfuncționalitășilor cuplului
stat-națiune. Și de aici s-au dat pronosticuri asupra epocii
postnațiune. Este reacția istoricului la masacrele din primul
război mondial, la exterminările din al doilea război, la
iraționalismele secolului 20, într-un cuvânt la spectrul
naționalismului. Dar prudența care domină judecata istoricului n-a
întârziat să reacționeze. Un istoric precum Nicolas Roussellier
constata pe bună dreptate că deconstruirea legăturilor dintre
națiune, stat și popor nu înseamnă pur și simplu o criză a națiunii
și nici sfârșitul unor forme de manifestare a statului-națiune nu
îndreptățește istoricul să devină heraldul postnaționalului.
Multe sunt statele moderne care își datorează existența destrămării imperiilor. Așa s-au născut statele Europei Occidentale ieșind din Imperiul Romano-German (Franța), state care își afirmă identitatea religioasă proprie contra universalismului catolic (Anglia). Așa au ieșit statele balcanice din Imperiul Otoman, națiunile americane sau africane din imperiile coloniale.
Noile state de după Marele Război apar într-un cadru de
contestare a formei imperiale și din punctul de vedere al
dezvoltării unei modernizări viabile. Forma imperială apărea ca un
teren al contradicțiilor dintre necesitățile legate de modernizarea
politico-administrativă și coeziunea regimului multinațional. În
Imperiul Austro-Ungar funcționa principiul “pacification par
separation” (faptul de a acorda naționalităților o autonomie
administrativă nu teritorială, ci prin intermediul unor instituții
reprezentative separate).
Voind să păstreze identificarea dintre stat și unitatea
teritorială, dar acceptând principiul naționalităților,
Austro-Ungaria a fost silită să lase să se afirme un proces de
separare etnică ce a accentuat criza de legitimitate a regimului.
Într-o soluție imperială prelungită, cum s-a dovedit a fi aceea
propusă de bolșevici în Rusia după 1917, și-a manifestat prezența,
în linii mari, aceeași dilemă. Pe teritoriul fostei Rusii a
țarilor, pe de o parte regimul bolșevic recunoștea existența
juridică a diverselor naționalități, pe de alta căuta să mențină
unitatea politică și teritorială a noii Rusii, URSS, creată între
granițele vechii Rusii. Pe de o parte recunoștea drepturile
diverselor popoare, chiar până la autodeterminare și despărțire, pe
de alta voia crearea unui stat socialist care presupunea o reducere
a acestor drepturi naționale. În fapt, în numele construcției unui
stat socialist, sunt reprimate toate tendințele de independență sau
autonomie. Cu mare brutalitate, mergând până la deportarea unor
popoare întregi: tătarii din Crimeea, germanii de pe Volga,
coreenii. Un fel de soluție completă a “chestiunii naționale”.
“Modelul neoimperial al Uniunii Sovietice a demonstrat toate
contradicțiile unui stat care se întemeia pe nonidentitatea între
cetățenia sovietică și naționalitate”. În Rusia țaristă nu erau
precizări de granițe între diferitele etnii, unele dintre ele foste
state, cucerite de țari cu începere din secolul 16. În imperiu rus
nu exista un stat metropolitan. «Tout est empire et tout est
colonie”, după expresia fericit aleasă de Marie Mendras. Țarul
domnea asupra «toutes les Russies», incluzând în acest apelativ și
toate popoarele din Caucaz, Ucraina, Bielorusia, de la Marea
Baltică și pe cele din ultimul val al cuceririlor rusești din Asia
Centrală și Extremul Orient. Expansiunea spre Vest a Rusiei
răspundea nevoii de deschidere spre Occident și de apartenență la
Europa. Expansiunea spre est și sud răspundea nevoii de a asigura o
securitate naturală Imperiului și de a găsi ținuturi de populare.
Rușii de rând nu se vedeau un popor cuceritor, colonizator, ci se
regăseau în formula de civilizatori, de constructori ai unui mare
stat european și asiatic, apărător al creștinătății, o formulă
creată de propaganda oficială. De aceea nu înțelegeau lupta
popoarelor neruse pentru eliberare de sub ruși.
Istoriografia rusă vede construcția imperială rusă în termeni
pozitivi. Istoricul rus Kliucevski scrie o istorie a sfintei Rusii
și nu una a popoarelor din Imperiu. Procesul de expansiune a
acestui vast imperiu rus a fost mai rapid decât resursele
existente. «Extensia teritorială rusă a depășit mijloacele
existente pentru a-i asigura guvernarea și apărarea». Nu
întâmplător istoricul francez Anatole Leroy-Beaulieu, în lucrarea
lui L’Empire des tsares, scria de organizarea rudimentară a
imperiului rus, care în afară de biserică nu avea instituții. Totul
era despotism bazat pe autocrație. Cucerirea vastelor teritorii ale
imperiului s-a făcut cu forța puterii, fără împărțirea
suveranității, s-a făcut cu mijloace puține, impuse, de regulă, cu
aceleași metode. Stăpânirea lor s-a făcut, ca și cucerirea, tot
prin despotism. Când acest despotism a încercat să fie «luminat»,
de fiecare dată imperiul s-a găsit în pericol de destrămare sau
chiar s-a destrămat. Când în 1917 autocrația cade, cade și
imperiul. “Rusia nu are o istorie distinctă de construcția sa
imperială”. Îi va lua locul un ansamblu de republici naționale,
teoretic reunite într-o federație. O creație teoretică, fără
funcționare practică, nedorită de bolșevici. Prăbușirea sistemului
comunist în 1991 pune în fața noii Rusii ceea ce unii istorici
numesc “dublul fenomen al decompunerii”. Pe de o parte confruntarea
cu decolonizarea, cu națiunile neruse din Federația Rusă care și-au
revendicat independența sau autonomia și au refuzat recunoașterea
autorității federale: cecenii, tătarii. Pe de altă parte au apărut
revendicări de autonomie în Siberia și în regiunile populate și
conduse de ruși. Confuziile de suveranitate și de puteri dintre
centru și regiuni a dus la serioase incidente economice. Multe
dintre dificultăți și-au găsit o rezolvare în timpul
prezidențiatului lui Putin. Dar altele așteaptă. Rusia este încă în
redefinirea unor fundamente ale statului: identitate națională,
instituții politice, sistem economic, legitimitate și mai ales
frontiere.
Migrația populației
O consecință a schimbărilor teritoriale de după primul război
mondial a fost migrația populației. În fostul Imperiu Habsburgic
germanii erau etnia dominantă, Staatsvolk, și, cu excepția celor
220.000 din Burgenland, din vestul Ungariei, cedat Austriei, ei
devin minoritate națională în Ungaria, România, Iugoslavia,
Cehoslovacia: trei milioane din regiunea Sudet, un milion și circa
un sfert cedați de Austria Poloniei, o jumătate de milion în
România, o jumătate în Ungaria, un sfert de milion în Tirolul
italian. Germanii pleacă puțini din fosta zonă maghiară a
Imperiului Habsburgic și mulți din teritoriul care a revenit
Poloniei – aproape 600.000 în anii imediat postbelici.
Majoritatatea pleacă din Posen și din Pomerania poloneză. Apoi din
Silesia Superioară. În zece ani aproape jumătate dintre germanii
din Polonia emigrează. Din regiunea sudetă emigrația e mult
diminuată comparativ. Cehii și slovacii au un comportament mult mai
tolerant față de germani decât autoritățile poloneze. În fapt,
majoritatea germanilor din teritoriile noilor suveranități de după
primul război rămâne pe loc. Nu emigrează. O vor face după al
doilea război și în condițiile ocupației sovietice asupra Europei
Centrale și Orientale și a schimbării politicii germane față de
propria diasporă, care e solicitată nu să rămână în locurile unde
se găsea, ci să plece spre Germania.
Ungurii, după Trianon, cunosc o emigrație mult mai slabă decât
aceea a germanilor (doar 13%). Tratatul de la Trianon consfințea în
1920 cedarea a 2/3 din teritoriul Ungariei istorice și a 3/5 din
populație către statele vecine (70% din populația pierdută nu era
însă maghiară). Pleacă 13,4% din maghiarii aflați în România, 13,7%
din cei aflați în Cehoslovacia, 9,5% din cei din Iugoslavia. În
principal emigrează elita dată de burghezie și de marea burghezie,
emigrează cei prea tare legați de politica de maghiarizare
anterioară: mari proprietari, funcționari din fosta administrație
centrală și locală, din justiție și poliție mai ales. Au plecat
marii proprietari loviți de reforma agrară, dar nu și țăranii
maghiari, care, dimpotrivă, au beneficiat de pe urma reformei în
Cehoslovacia, în România. Autoritățile din noua Ungarie,
redimensionată, nu încurajează în niciun fel emigrația, între
altele și pentru că nu se voia slăbirea politicii revizioniste.
Populația Ungariei post-Trianon nu crește decât cu 5% în primii
cinci ani de după război.
Migrația e mai pronunțată în Peninsula Balcanică. Ea începuse la
sfârșitul secolului 18, se manifestă lent până în ultimul sfert al
secolului 19, devine puternică imediat după (lord Curzon vorbea de
un “eclatement des peuples”, “unmixing of peoples”, Marrus 1985, p.
41). E o perioadă în care sunt puse în mișcare, în cadrul unui
proces de emigrare-migrare, de fugă-refugiu, milioane de oameni. E
aproape un continuu schimb de populație între state sau, când
acesta nu pot interveni, de expulzare a unor întregi colectivități:
greci, bugari, aromâni, sârbi, croați, armeni, evrei, turci,
tătari, germani… Spațiul își accentuiază puternic trăsătura de
mozaic etnic și confesional.
Cercetătoarea Elena Siupiur constată, într-un studiu recent, că
emigrația a fost un fenomen de masă și mai înainte de sfârșitul
secolului 19, condiția însăși de existență a regiunii. Fenomenul a
fost impulsionat de politicile de colonizare practicate de Imperiul
rus, care a căutat să izgonească sau să mute în interiorul Rusiei
populații musulmane, evreiești și să aducă în zonele de margine ale
Imperiului Țarist populații sud-slave din Imperiul Otoman (aceasta
era și politica Curții de la Viena, care urmărea să faciliteze
emigrarea unui tip de populație și imigrarea altui tip).
De pildă, în Basarabia, partea Moldovei ocupată de Rusia în 1812,
rușii aduc 60.000 de bulgari, 20.000 de ruși, 120.000 ruteni,
78.000 de evrei, 3.000 de armeni, 1.000 de greci, 2.000 de găgăuzi,
24.000 de germani, 2.000 de polonezi (14-16 minorități) și
expulzează peste 5.000 de tătari. Rezultatul este că între
1812-1897, în spațiul basarabean, la o populație de 1.900.000
locuitori 1.000.000 îl reprezentau minoritățile venite aici pe
parcursul unui secol. Stabilirea unei Pax Otomana în Balcani a
favorizat abolirea frontierelor statelor feudale și mișcările de
populație, un proces pe care secesiunea statelor naționale
balcanice l-a accentuat foarte mult ulterior. “Mai bine de un
milion de musulmani au părăsit Balcanii în ultimele trei decenii
ale secolului al 19-lea și s-au stabilit în Istanbul și în
Anatolia”. Locul lăsat de ei este ocupat de creștini. Cele mai
importante au fost migrațiile din timpul celor două războaie
balcanice și din timpul primului război mondial și al războiului
greco-turc. Atunci au fost afectați de dislocări aproape 2 milioane
și jumătate de oameni (un milion și jumătate de greci din Asia
Mică, o jumătate de milion de musulmani, un sfert de milion de
bulgari…). Mari dislocări de populație au loc în timpul celui de
al doilea război mondial. Pentru a da un singur exemplu, în 1940,
când URSS atacă România și îi răpește Basarabia și Bucovina de
Nord, peste 100.000 de germani sunt deportați prin Pactul
Ribbentrop-Molotov spre Polonia și apoi spre Germania. În același
an și în anii următori se vor refugia sute de mii de evrei, câți
scapă de Holocaust, sute de mii de români… Mișcări masive de
populații, de etnii și confesiuni urmează mișcările teritoriilor.
Va fi una dintre cele mai dezastruoase consecințe ale mișcării
granițelor. Milioane de oameni trăiesc astăzi pe teritoriul fostei
URSS drama refugiaților. Ei constituie o grea sarcină pentru
statele unde aceștia se găsesc, cu toată asistența pe care
refugiații o primesc de la le Haut Commissariat pour les Réfugiés,
de la le Comité International de la Croix Rouge și de la
l’Organisation Mondiale de la Santé.
În imagini: 1. Cei patru mari care au impus Tratatul de la Versailles; 2. Președintele american Woodrow Wilson
ION BULEI (n. în 1941). Profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București, a fost atașat cultural la Roma, director al Institutului Român de Cultură de la Veneția. In prezent este și director al Institutului de Stiințe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor, al Comisiei Internaționale de Relații Internaționale și în colegiul de redacție al mai multor reviste de specialitate. Specializat în problematica evoluției fenomenului politic românesc, a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoria modernă a României, la diverse proiecte de cercetare internaționale, a publicat un număr considerabil de articole, studii și cărți pe teme dintre cele mai diverse, privind istoria României și a primit Premiul Academiei Române și Premiul special al Uniunii Scriitorilor. Cartea sa “Scurtă istorie a românilor” a apărut nu numai în numeroase ediții în românește, dar și în traduceri în franceză, engleză, germană, italiană și greacă. A fost decorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofițer, în anul 2000.