Textul care urmează este comunicarea făcută de prof. univ. dr. Ion Bulei la al 21-lea Congres Mondial al Istoricilor, desfășurat la Amsterdam.

Granițele și formula imperială
Trasarea granitelor printre atâtea popoare rupte din imperiile din care făcuseră parte n-a fost deloc ușoară. Conferința de Pace de la Paris a avut serioase probleme teritoriale de rezolvat. Comisiei pentru problemele teritoriale, condusă de André Tardieu, i se vor adăuga Comisia Alsaciei și Lorenei, Comisia regiunii Saare, Comisia afacerilor cehoslovace, Comisia afacerilor poloneze (cu două subcomisii, misiunea interaliată în Polonia și Comisia Teshen-ului), Comisia afacerilor româno-iugoslave, Comisia afacerilor grecești și albaneze, Comisia afacerilor belgiene și daneze, Comisia afacerilor coloniale… Națiunile abia eliberate începeau conflictele între ele, ceea ce, de altfel, era de prevăzut.
Mai cu seamă în Europa Centrală dificultățile sunt mari. Italienii intră în dispută cu iugoslavii pentru Dalmația, cehii și polonezii pentru Tsechen, iugoslavii și românii pentru Banat, polonezii și lituanienii pentru Vilna. Europa Centrală se balcanizează, după o expresie care începea să devină la îndemână și care funcționa ca o monedă în uz indiferent de situații. O condamnare a lumii balcanice fără menajamente. În Orientul Mijlociu situația e complicată de acordul anglo-francez de împărțire a spațiului la sfârșitul războiului (acord necunoscut de americani) și de încurajarea de către Londra a naționalismului arab, încarnat în 1919 de Faycal, susținut de Laurence. Până la urmă teritoriile arabe, care făcuseră parte din Imperiul Otoman, sunt încredințate spre administrare Angliei și Franței. Palestina, Mesopotamia (devenită acum Irak) și Transiordania (regat sub conducerea lui Abdullah, fratelui lui Faycal) intră sub mandat britanic, iar Siria sub mandat francez. În celălalt Orient, numit de europeni Extremul Orient, japonezii sunt marii beneficiari ai războiului (flota comercială trece de la 1,6 milioane de tone la 3,2 milioane în 1919, iar balanța de plăți, deficitară în 1914 cu 4,7 milioane de yeni, ajunge în 1919 la un excedent de 371 milioane de yeni) și teritorial intră în posesia T’sing-tao-ului, exercită mandatul lor asupra ex-coloniilor germane Carolines și insulele Mariannes și obțin mari avantaje economice în Manciuria, unde înlocuiesc influența rusă.
Imperiile coloniale își dau o nouă organizare. În 1917, la conferința imperială de la Londra se stabilesc principiile unei alte organizări. Loialitatea coloniilor în timpul războiului trebuia recompensată. Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană sunt reprezentante la Conferința de Pace de la Paris și semnează tratatul. Așa cum Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană vor avea sub mandat administrarea fostelor colonii germane. Trezirea coloniilor are și un alt efect: pune în discuție imaginea europenilor. În India din 1919 începe o nesupunere civilă față de britanici. În Afganistan, la fel. Imperiul francez are o structură diferită de cel britanic (termenul de imperiu voia să presupună o dorință de unificare. Imperiul francez era mai recent decât cel britanic. Raporturile metropolei cu coloniile erau deocamdată “assez intimes et cordiaux”. Africa neagră era încă liniștită. Bogata Indochină nu era încă despărțită între Vietnamul de Nord și Sud, Cambodgia, Laos… Algeria însemna trei “departamente franceze”, fără gânduri secesioniste. Marocul începea să dea semne de trezire, dar încă nu era neliniștitor pentru Franța. În Liban francezii sunt bine primiți. La fel și în Siria. Probleme mai mari au italienii în Libia, unde se mulțumesc doar cu suzeranitatea, iar olandezii în Indiile olandeze.

Formula imperială era condamnată și înainte de războiul mondial, dar devine o permanență a gândirii politice după aceea, între altele și pentru că imperiile erau considerate vinovate de măcelul dezlănțuit: Imperiul German, Imperiul Habsburgic și cel Țarist. Locul formulei imperiale e luat cu hotărâre de statul-națiune. Astăzi vorbim tot mai mult de deconstrucția statului-națiune. Un alt congres mondial de istorie, cel de la Montreal, din august 1995, a avut ca subiect principal de dezbatere “Națiunile, Popoarele și Statele”. S-a pus în discuție ecuația stat-natiune, exagerându-se importanța disfuncționalitășilor cuplului stat-națiune. Și de aici s-au dat pronosticuri asupra epocii postnațiune. Este reacția istoricului la masacrele din primul război mondial, la exterminările din al doilea război, la iraționalismele secolului 20, într-un cuvânt la spectrul naționalismului. Dar prudența care domină judecata istoricului n-a întârziat să reacționeze. Un istoric precum Nicolas Roussellier constata pe bună dreptate că deconstruirea legăturilor dintre națiune, stat și popor nu înseamnă pur și simplu o criză a națiunii și nici sfârșitul unor forme de manifestare a statului-națiune nu îndreptățește istoricul să devină heraldul postnaționalului.

Multe sunt statele moderne care își datorează existența destrămării imperiilor. Așa s-au născut statele Europei Occidentale ieșind din Imperiul Romano-German (Franța), state care își afirmă identitatea religioasă proprie contra universalismului catolic (Anglia). Așa au ieșit statele balcanice din Imperiul Otoman, națiunile americane sau africane din imperiile coloniale.

Noile state de după Marele Război apar într-un cadru de contestare a formei imperiale și din punctul de vedere al dezvoltării unei modernizări viabile. Forma imperială apărea ca un teren al contradicțiilor dintre necesitățile legate de modernizarea politico-administrativă și coeziunea regimului multinațional. În Imperiul Austro-Ungar funcționa principiul “pacification par separation” (faptul de a acorda naționalităților o autonomie administrativă nu teritorială, ci prin intermediul unor instituții reprezentative separate).
Voind să păstreze identificarea dintre stat și unitatea teritorială, dar acceptând principiul naționalităților, Austro-Ungaria a fost silită să lase să se afirme un proces de separare etnică ce a accentuat criza de legitimitate a regimului. Într-o soluție imperială prelungită, cum s-a dovedit a fi aceea propusă de bolșevici în Rusia după 1917, și-a manifestat prezența, în linii mari, aceeași dilemă. Pe teritoriul fostei Rusii a țarilor, pe de o parte regimul bolșevic recunoștea existența juridică a diverselor naționalități, pe de alta căuta să mențină unitatea politică și teritorială a noii Rusii, URSS, creată între granițele vechii Rusii. Pe de o parte recunoștea drepturile diverselor popoare, chiar până la autodeterminare și despărțire, pe de alta voia crearea unui stat socialist care presupunea o reducere a acestor drepturi naționale. În fapt, în numele construcției unui stat socialist, sunt reprimate toate tendințele de independență sau autonomie. Cu mare brutalitate, mergând până la deportarea unor popoare întregi: tătarii din Crimeea, germanii de pe Volga, coreenii. Un fel de soluție completă a “chestiunii naționale”. “Modelul neoimperial al Uniunii Sovietice a demonstrat toate contradicțiile unui stat care se întemeia pe nonidentitatea între cetățenia sovietică și naționalitate”. În Rusia țaristă nu erau precizări de granițe între diferitele etnii, unele dintre ele foste state, cucerite de țari cu începere din secolul 16. În imperiu rus nu exista un stat metropolitan. «Tout est empire et tout est colonie”, după expresia fericit aleasă de Marie Mendras. Țarul domnea asupra «toutes les Russies», incluzând în acest apelativ și toate popoarele din Caucaz, Ucraina, Bielorusia, de la Marea Baltică și pe cele din ultimul val al cuceririlor rusești din Asia Centrală și Extremul Orient. Expansiunea spre Vest a Rusiei răspundea nevoii de deschidere spre Occident și de apartenență la Europa. Expansiunea spre est și sud răspundea nevoii de a asigura o securitate naturală Imperiului și de a găsi ținuturi de populare. Rușii de rând nu se vedeau un popor cuceritor, colonizator, ci se regăseau în formula de civilizatori, de constructori ai unui mare stat european și asiatic, apărător al creștinătății, o formulă creată de propaganda oficială. De aceea nu înțelegeau lupta popoarelor neruse pentru eliberare de sub ruși.
Istoriografia rusă vede construcția imperială rusă în termeni pozitivi. Istoricul rus Kliucevski scrie o istorie a sfintei Rusii și nu una a popoarelor din Imperiu. Procesul de expansiune a acestui vast imperiu rus a fost mai rapid decât resursele existente. «Extensia teritorială rusă a depășit mijloacele existente pentru a-i asigura guvernarea și apărarea». Nu întâmplător istoricul francez Anatole Leroy-Beaulieu, în lucrarea lui L’Empire des tsares, scria de organizarea rudimentară a imperiului rus, care în afară de biserică nu avea instituții. Totul era despotism bazat pe autocrație. Cucerirea vastelor teritorii ale imperiului s-a făcut cu forța puterii, fără împărțirea suveranității, s-a făcut cu mijloace puține, impuse, de regulă, cu aceleași metode. Stăpânirea lor s-a făcut, ca și cucerirea, tot prin despotism. Când acest despotism a încercat să fie «luminat», de fiecare dată imperiul s-a găsit în pericol de destrămare sau chiar s-a destrămat. Când în 1917 autocrația cade, cade și imperiul. “Rusia nu are o istorie distinctă de construcția sa imperială”. Îi va lua locul un ansamblu de republici naționale, teoretic reunite într-o federație. O creație teoretică, fără funcționare practică, nedorită de bolșevici. Prăbușirea sistemului comunist în 1991 pune în fața noii Rusii ceea ce unii istorici numesc “dublul fenomen al decompunerii”. Pe de o parte confruntarea cu decolonizarea, cu națiunile neruse din Federația Rusă care și-au revendicat independența sau autonomia și au refuzat recunoașterea autorității federale: cecenii, tătarii. Pe de altă parte au apărut revendicări de autonomie în Siberia și în regiunile populate și conduse de ruși. Confuziile de suveranitate și de puteri dintre centru și regiuni a dus la serioase incidente economice. Multe dintre dificultăți și-au găsit o rezolvare în timpul prezidențiatului lui Putin. Dar altele așteaptă. Rusia este încă în redefinirea unor fundamente ale statului: identitate națională, instituții politice, sistem economic, legitimitate și mai ales frontiere.

Migrația populației
O consecință a schimbărilor teritoriale de după primul război mondial a fost migrația populației. În fostul Imperiu Habsburgic germanii erau etnia dominantă, Staatsvolk, și, cu excepția celor 220.000 din Burgenland, din vestul Ungariei, cedat Austriei, ei devin minoritate națională în Ungaria, România, Iugoslavia, Cehoslovacia: trei milioane din regiunea Sudet, un milion și circa un sfert cedați de Austria Poloniei, o jumătate de milion în România, o jumătate în Ungaria, un sfert de milion în Tirolul italian. Germanii pleacă puțini din fosta zonă maghiară a Imperiului Habsburgic și mulți din teritoriul care a revenit Poloniei – aproape 600.000 în anii imediat postbelici. Majoritatatea pleacă din Posen și din Pomerania poloneză. Apoi din Silesia Superioară. În zece ani aproape jumătate dintre germanii din Polonia emigrează. Din regiunea sudetă emigrația e mult diminuată comparativ. Cehii și slovacii au un comportament mult mai tolerant față de germani decât autoritățile poloneze. În fapt, majoritatea germanilor din teritoriile noilor suveranități de după primul război rămâne pe loc. Nu emigrează. O vor face după al doilea război și în condițiile ocupației sovietice asupra Europei Centrale și Orientale și a schimbării politicii germane față de propria diasporă, care e solicitată nu să rămână în locurile unde se găsea, ci să plece spre Germania.
Ungurii, după Trianon, cunosc o emigrație mult mai slabă decât aceea a germanilor (doar 13%). Tratatul de la Trianon consfințea în 1920 cedarea a 2/3 din teritoriul Ungariei istorice și a 3/5 din populație către statele vecine (70% din populația pierdută nu era însă maghiară). Pleacă 13,4% din maghiarii aflați în România, 13,7% din cei aflați în Cehoslovacia, 9,5% din cei din Iugoslavia. În principal emigrează elita dată de burghezie și de marea burghezie, emigrează cei prea tare legați de politica de maghiarizare anterioară: mari proprietari, funcționari din fosta administrație centrală și locală, din justiție și poliție mai ales. Au plecat marii proprietari loviți de reforma agrară, dar nu și țăranii maghiari, care, dimpotrivă, au beneficiat de pe urma reformei în Cehoslovacia, în România. Autoritățile din noua Ungarie, redimensionată, nu încurajează în niciun fel emigrația, între altele și pentru că nu se voia slăbirea politicii revizioniste. Populația Ungariei post-Trianon nu crește decât cu 5% în primii cinci ani de după război.
Migrația e mai pronunțată în Peninsula Balcanică. Ea începuse la sfârșitul secolului 18, se manifestă lent până în ultimul sfert al secolului 19, devine puternică imediat după (lord Curzon vorbea de un “eclatement des peuples”, “unmixing of peoples”, Marrus 1985, p. 41). E o perioadă în care sunt puse în mișcare, în cadrul unui proces de emigrare-migrare, de fugă-refugiu, milioane de oameni. E aproape un continuu schimb de populație între state sau, când acesta nu pot interveni, de expulzare a unor întregi colectivități: greci, bugari, aromâni, sârbi, croați, armeni, evrei, turci, tătari, germani… Spațiul își accentuiază puternic trăsătura de mozaic etnic și confesional.
Cercetătoarea Elena Siupiur constată, într-un studiu recent, că emigrația a fost un fenomen de masă și mai înainte de sfârșitul secolului 19, condiția însăși de existență a regiunii. Fenomenul a fost impulsionat de politicile de colonizare practicate de Imperiul rus, care a căutat să izgonească sau să mute în interiorul Rusiei populații musulmane, evreiești și să aducă în zonele de margine ale Imperiului Țarist populații sud-slave din Imperiul Otoman (aceasta era și politica Curții de la Viena, care urmărea să faciliteze emigrarea unui tip de populație și imigrarea altui tip).
De pildă, în Basarabia, partea Moldovei ocupată de Rusia în 1812, rușii aduc 60.000 de bulgari, 20.000 de ruși, 120.000 ruteni, 78.000 de evrei, 3.000 de armeni, 1.000 de greci, 2.000 de găgăuzi, 24.000 de germani, 2.000 de polonezi (14-16 minorități) și expulzează peste 5.000 de tătari. Rezultatul este că între 1812-1897, în spațiul basarabean, la o populație de 1.900.000 locuitori 1.000.000 îl reprezentau minoritățile venite aici pe parcursul unui secol. Stabilirea unei Pax Otomana în Balcani a favorizat abolirea frontierelor statelor feudale și mișcările de populație, un proces pe care secesiunea statelor naționale balcanice l-a accentuat foarte mult ulterior. “Mai bine de un milion de musulmani au părăsit Balcanii în ultimele trei decenii ale secolului al 19-lea și s-au stabilit în Istanbul și în Anatolia”. Locul lăsat de ei este ocupat de creștini. Cele mai importante au fost migrațiile din timpul celor două războaie balcanice și din timpul primului război mondial și al războiului greco-turc. Atunci au fost afectați de dislocări aproape 2 milioane și jumătate de oameni (un milion și jumătate de greci din Asia Mică, o jumătate de milion de musulmani, un sfert de milion de bulgari…). Mari dislocări de populație au loc în timpul celui de al doilea război mondial. Pentru a da un singur exemplu, în 1940, când URSS atacă România și îi răpește Basarabia și Bucovina de Nord, peste 100.000 de germani sunt deportați prin Pactul Ribbentrop-Molotov spre Polonia și apoi spre Germania. În același an și în anii următori se vor refugia sute de mii de evrei, câți scapă de Holocaust, sute de mii de români… Mișcări masive de populații, de etnii și confesiuni urmează mișcările teritoriilor. Va fi una dintre cele mai dezastruoase consecințe ale mișcării granițelor. Milioane de oameni trăiesc astăzi pe teritoriul fostei URSS drama refugiaților. Ei constituie o grea sarcină pentru statele unde aceștia se găsesc, cu toată asistența pe care refugiații o primesc de la le Haut Commissariat pour les Réfugiés, de la le Comité International de la Croix Rouge și de la l’Organisation Mondiale de la Santé.

În imagini: 1. Cei patru mari care au impus Tratatul de la Versailles; 2. Președintele american Woodrow Wilson

ION BULEI (n. în 1941). Profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București, a fost atașat cultural la Roma, director al Institutului Român de Cultură de la Veneția. In prezent este și director al Institutului de Stiințe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor, al Comisiei Internaționale de Relații Internaționale și în colegiul de redacție al mai multor reviste de specialitate. Specializat în problematica evoluției fenomenului politic românesc, a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoria modernă a României, la diverse proiecte de cercetare internaționale, a publicat un număr considerabil de articole, studii și cărți pe teme dintre cele mai diverse, privind istoria României și a primit Premiul Academiei Române și Premiul special al Uniunii Scriitorilor. Cartea sa “Scurtă istorie a românilor” a apărut nu numai în numeroase ediții în românește, dar și în traduceri în franceză, engleză, germană, italiană și greacă. A fost decorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofițer, în anul 2000.