Nu prea mă uit la televizor. Un sfert de oră de somnifer, seara (citește: fragment de film, orice film, orice parte a lui), știri zărite în procesul de zappare, dar mai ales documentare științifice. Un talk-show n-am mai urmărit din vremuri imemoriale, cu show-biz-ul n-am legătură.
În fiecare perioadă a ultimilor ani, însă, am avut unul sau chiar mai multe seriale care mi-au captat atenția. Despre câteva am și pomenit aici. Dați-mi voie să mai adaug unul, care a intrat în structura vieții mele. În fiecare dimineață a săptămânii, până în 7.55 dimineața, mă ocup de fiul cel mare, care trebuie trezit, îmbrăcat, hrănit și dus la școală. După care demarez înapoi spre casă, fără întârziere posibilă, căci la 8 începe “Schimbul 3” (în fapt, reluarea lui, căci prima difuzare e la o oră de după-amiază rar accesibilă mie). Până la 8.50 – restul familiei încă doarme – sunt doar eu cu Jason Wiles, Coby Bell, Anthony Ruivivar, Skip Sudduth, Molly Price și ceilalți. O oră în care sunt acolo, pe străzi, polițist, paramedic și pompier în aclași timp – căci despre aceste profesii este vorba.
Am scris numele actorilor – impecabili, toți – dar ar fi trebuit să le scriu mai degrabă pe cele ale personajelor – Bosco, Ty, Carlos, Sully, Faith – pentru că totul este atât de autentic încât cu greu poți accepta că nu e ciné-vérité sau reality show. Am fost și voi fi interesat de toate experimentele artistice – în particular cinematografice -, fie ele absconse, absurde, psihedelice, baroce, trăsnite. Dar atât: interesat. Dacă-i vorba să mă pierd într-un film, să uit că sunt acasă, în sufrageria mea, într-un fotoliu, să trăiesc ceea ce văd, să uit că văd un film, autenticitatea jocului actorilor e esențială. Necesară și aproape suficientă. Cu atât mai bine dacă e dublată și de verosimilitatea situațiilor. Ceea ce “Schimbul 3” reușește foarte bine, fără a neglija dimensiunea comercială, inevitabilă mai ales pentru o asemenea arie de acoperire: arestări, urmăriri, accidente, răniți, morți – toate dozate însă cu grijă, aproape cu delicatețe. În ciuda încadrării în thriller, însă, serialul este preponderent psihologic, navigând prin sofisticate probleme de morală personală (cum îți crești copiii, de pildă) și profesională: lupta dintre corectitudinea formală, legală, și tentația de a folosi “metode neortodoxe” când ai de-a face cu scursori ale speciei umane care au toate șansele să “se scoată” prin vicii de procedură și tertipuri avocățești.
În “Schimbul 3” cei foarte buni comit greșeli, uneori chiar păcătuiesc, iar binele nu învinge întotdeauna. Ca-n viață.
Tudor Călin Zarojanu (n.1956) a absolvit secția de Informatică a Facultății de Matematică, Universitatea București, cu lucrarea de licență “O privire matematică asupra piesei «Romeo și Julieta»”, publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul și în toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian, săptămânal, lunar, agenție de știri, radio, TV. A debutat editorial cu volmul de proză scurtă “Viața ca troleibuz” (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia “Viața lui Corneliu Coposu” (1996, ediția a doua 2005), romanele “Reluare cu încetinitorul” (1997) și “Sfârșitul lumii” (2005), culegerea de proză scurtă “Copiii asfaltului” (2007). În prezent lucrează în TVR, fiind realizatorul talkshow-ului “În spatele ușilor deschise”, și este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, al revistei Flacăra și al Radio România Cultural.