Nu se stie daca savantii si cercetatorii sau regizorii si actorii (sau, poate, folclorul scenei, ceea ce e cam acelasi lucru) au acreditat ideea ca Hamlet ar fi nu doar cea mai grea piesa a lui William Shakespeare, ci si una dintre cele mai grele (ca sa nu fim chiar exclusivisti) din dramaturgia mondiala a tuturor timpurilor. Oricum, atunci cand un teatru si un regizor se apuca sa monteze Hamlet, ei stiu dinainte ca vor avea de luptat nu numai cu (sau nu atat cu) dificultatile textului, dar si cu (sau mai ales cu) aperceptiile si amintirile spectatorilor.
O lupta cu nimic mai lesnicioasa; dimpotriva. Pentru ca, pe langa faptul ca orice om care intra in sala dupa ce a citit piesa “vede” in minte propriul sau spectacol – de departe cel mai reusit si neavand, practic, concurent -, toti aceia care au mai asistat vreodata la o reprezentatie cu Hamlet, indiferent daca in varianta teatrala sau cinematografica, vor fi in permanenta inclinati sa compare: oare faimosul monolog “A fi sau a nu fi” e la fel de rascolitor in “realitate” ca si in memorie? oare Ofelia innebuneste la fel de emotionant sub ochii nostri ca si in amintire? oare fantoma regelui ucis trezeste tot atatia fiori in prezentul scenic ca si in trecutul mental? Si asa mai departe. Dupa cum se observa, chestiunea nu e simpla.
Ceea ce nu inseamna ca Hamlet nu este “atacat” cu insistenta. In Romania, ultimii 13 ani au adus un numar bunicel de montari ale piesei (numesc la repezeala regizorii: Tompa GA!bor, Ion Sapdaru, Liviu Ciulei, Vlad Mugur); ba chiar cred ca, in afara de Visul unei nopti de vara, Hamlet a fost, la noi, cea mai jucata piesa shakespeariana. Dincolo de biografia artistica sau personala a unuia sau altuia dintre directorii de scena, explicatia acestui fenomen sta, dupa parerea mea, in extraordinara bogatie de sensuri, evidente sau bine ascunse printre cuvinte, a textului, care nu poate sa nu trezeasca pofta regizorilor de a descifra macar o parte dintre ele. In fine, mai circula si erezia conform careia chiar daca nu prea ai idei, dar ai un actor bun – sau, cel putin, carismatic -, din aceasta piesa tot “iese ceva”.
Bineinteles, nu este acesta cazul regizorului Victor Ioan Frunza, artist adevarat si multipremiat, autor al unor opere scenice memorabile (intre altele, si astazi este pomenit cu exclamatii de incantare Dragonul de Evgheni Svart, spectacolul sau din urma cu peste 20 de ani) sau, mai rar, al unor caderi rasunatoare; oricum, un exemplu cert de creator controversat, adica interesant. El a decis sa monteze Hamlet la Teatrul de Stat “Csiky Gergely” din Timisoara (ansamblu cu care colaboreaza frecvent de cativa ani, realizand aici, de pilda, Lorenzaccio de Alfred de Musset, Lectia de Eugen Ionescu sau Calatorii cu dricul de Raymond Cousse, ultimele doua, extrem de apreciate) avand convingerea ca dispune de un interpret potrivit pentru rolul titular. Aceasta este, cel putin, senzatia ce se degaja din arhitectura spectacolului, desi, la prima vedere, impresia cea mai puternica o produce spatiul de joc. Scenografa Adriana Grand, partenera constanta a regizorului, la fel de talentata si inca mai premiata, a construit, deasupra scaunelor din sala, o incinta fabuloasa, in care o portiune zdravana de cale ferata (autentica) taie in diagonala “podeaua” acoperita cu pamant batatorit; pe linie circula, la rastimpuri, un fel de drezina, o platforma pe roti avand multiple intrebuintari, inclusiv aceea de scena unde se desfasoara episodul de “teatru in teatru”. Socant, decorul creeaza o ambianta ce reclama cu necesitate un tip de joc pe masura: indiferent ca s-ar plasa, stilistic, in zona realismului, a naturalismului ori a expresionismului, stilul interpretarii actoricesti nu poate fi, in conditiile date, conventional, artificios, “ca la teatru”. Din pacate, in spectacolul timisorean exact asta se intampla: aproape toti actorii, de la protagonist la ultimul figurant, joaca “teatral”, cu gesturi mari si mimica subliniata, cu strigate si gemete, cu abundenta de lacrimi, zvarcoliri si alte “efecte”. Putinele exceptii – Tokai Andrea (Groparul I), Demeter AndrA!s (Claudius), dar mai ales Bandi AndrA!s Zsolt (Actorul), autor al singurului moment de rostire omeneasca, neafectata si, de aceea, emotionanta – nu sunt de ajuns pentru a da montarii tonul major.
Aceasta discrepanta de proportii a facut (pentru mine, cel putin) ca multitudinea de solutii admirabile cu care e presarata mizanscena – transformarea “la vedere” a inmormantarii regelui asasinat in nunta vaduvei cu ucigasul, scena demascarii vinovatului prin piesa “montata” de print, moartea Ofeliei in apa ce o ineaca de sus, din cer etc. – sa ramana doar ceea ce sunt: niste solutii admirabile si atat.
In ceea ce-l priveste pe interpretul rolului titular, BalA!zs Attila, actor-talisman al lui Frunza, pus in valoare – impecabil – in (cvasi)one-man-show-ul Calatorii cu dricul, de pilda, am putut constata (din nou) ca e un actor perfect antrenat fizic, remarcabil de muncitor si de daruit scenei; deocamdata, insa, el trebuie sa se maturizeze ca artist, iar pana atunci sa aiba intelepciunea de a evita capcana (se stie cat de ispititoare!) unor roluri prea mari pentru fortele sale. Hamlet mai ridica, iata, o dificultate…