„Viața creștinilor din cetăți și a monahilor din mănăstiri este un permanent urcuș către Înviere. Treaptă cu treaptă ne străduim să urcăm pentru a-L întâlni la capătul acestei călătorii duhovnicești pe Domnul Hristos care ne așteaptă cu bunăvoință, așa cum Îl reprezintă o celebră pictură, aplecat peste capătul Scării, cu mâna întinsă către cel care prin nevoință merge întru bucuria Domnului său”.
M-am apucat să citesc în aceste zile de sărbătoare o carte care aștepta de ceva mai multă vreme pe masa mea de lucru, intitulată „Dincolo de cuvinte” (Ed. Basilica, București, 2010), al cărei autor este Arhim. Timotei Aioanei. Născut pe meleagurile sucevene, în apropierea Fălticeniului, autorul are în scriitura sa mici inflexiuni din stilul lui Sadoveanu. Fiind cea de-a treia carte, după alte două volume similare – „Potrete în cuvinte” (Ed. Trinitas, 2007) și „Lumina din viața oamenilor” (Ed. Cuvântul Vieții) – și prezentul volum adună o serie de articole și amintiri de suflet publicate de această dată în „Ziarul Lumina” și în „Lumina de Duminică”. De pildă, pasajul citat mai sus (p. 369) face parte dintr-un material dedicat slujitorilor români la locurile sfinte de la Ierusalim a căror misiune n-a fost nicicând ușoară. Căci, așa cum precizează autorul, mai ales în ultimii ani „a existat o împotrivire față de inițiativele de zidire și înnoire care s-au făcut.” Cu toate acestea, se constată, „de la ctitoriile patriarhului Miron Cristea, la cele din anii 1995 până în prezent, lucrările au cunoscut o amploare fără precedent” (p. 372).
Talentul de scriitor al Arhim. Timotei Aioanei te aduce mai aproape de trebile bisericești despre care autorul vorbește în cunoștință de cauză datorită parcursului său personal mai întîi la Mitropolia din Iași, astăzi fiind Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Limbajul de lemn „popesc” de care poate fi acuzată o mare parte dintre clericii Bisericii Ortodoxe Române (BOR) lipsește cu desăvărșire în paginile de față.
Impresionează capitolul dedicat tatălui autorului (Miron Aioanei), om simplu, din Rădășeni (Suceava) a cărui unică meserie a fost aceea de tâmplar. Cu toate acestea, credința sa a fost atât de stăruitoare încât pe lângă pelerinajele făcute la mănăstirile și locurile sfinte din țară, a reușit să ajungă cândva și în Muntele Athos unde i-a întâlnit pe marii noștri duhovnici care încă se nevoiau acolo, Pr. Petroniu Tănase și Pr. Dionisie Ignat, „păstrând pentru sine aceste adevărate bucurii duhovnicești până în ziua lui din urmă” (p. 12).
Dar volumele semnate de Arhim. Timotei Aioanei sunt mai multe – cele două amintite cu modestie de autor în prefața – fac parte, presupunem, din aceeași serie. O pleiadă de alte volume au fost îngrijite ori chiar inițiate de autor, precum cele, binecunoscute, dedicate Pr. Paisie Olaru și Pr. Ilie Cleopa. La acestea se adaugă numeroase contribuții în volume colective.
Întrucât slujirile administrative l-au adus aproape de numeroși căutători ai Luminii Învierii, vom găsi în carte reușite pagini-portret precum cele dedicate patriarhului Pavle al Serbiei, Pr. Teofil de la Sâmbăta sau evocări precum cea a episcopului martir Nicolae Popovici, Pr. Arsenie Boca etc. De pildă, despre Pr. Arsenie Boca: „Înstelat cu daruri, smerit și retras într-o lume a lui, a trăit ultimile zile ale vieții pământești într-un cuib al liniștii, de unde s-a mutat în cetatea luminii, în împărăția păcii făgăduită de Mântuitorul Hristos” (p. 209).
Alte pagini sunt dedicate laicilor simpli sau personalităților culturale care sunt aproape de Biserică precum Doina Cernica, prințesa Margareta-Greta Sturdza, istoricul Florin Șinca etc. Despre Florin Șinca, autorul notează: „În viața lui s-a petrecut o schimbare aidoma aceleia pe care a simțit-o ofițerul roman când s-a întâlnit cu Mântuitorul Hristos. Asemenea slujbașului roman, ori poate o frântură din tulburătoarea întâlnire de pe drumul Damascului l-a făcut pe megieșul mănăstirilor Brebu, Zamfira, Mălăiești, Crasna, Suzana și Cheia să devină și cronicarul lor (…) Căutând izvoarele unor chinovii, cum a fost cazul Crasnei, a ajuns să rescrie din nou istoria locului. Pe bază de documente, și nu de tradiții aproximative, Florin Șinca, cu argumente peremptorii, a făcut o adevărată «revoluție». Cercetătorul atent a găsit pagini de cronică necercetate, inedite, și a făcut lumină în veacuri trecute de istorie.” (p. 212-213).
Pe alocuri, paginile volumului semnate de Arhim. Timotei Aioanei devin prețioase mărturii nu numai pentru istoria BOR, ci și pentru cultura română. Astfel, în capitolul dedicat monahului Nicolae dela Rohia (Nicolae Steinhardt) găsim o emoționantă relatare a întâlnirii pe care autorul, pe atunci elev la seminar, a avut-o cu acesta vizitându-l la Mănăstirea Rohia: „ne-a fost ghid în mănăstire și mai ales în bibliotecă. Într-o încăpere nu prea spațioasă se aflau multe dulapuri cu cărți felurite și numeroase albume prețioase și rare. Cele mai multe dintre ele proveneau din arhiva personală a părintelui Nicolae, care era, de fapt, și sufletul preocupărilor culturale ale mănăstirii maramureșene. Ne-a arătat fiecare colțișor, a scos din rafturi cărțile, le-a deschis, ne-a citit câte o dedicație și ar fi fost în stare să rămână cu noi încă vreme îndeungată în spațiul bibliotecii” (p. 219). Iar relatarea despre N. Steinhardt nu este singura, căci l-a mai întîlnit și cu alte ocazii – ceea ce a prilejuit alte pagini de amintiri…
Este reconfortant să descoperi un autor contemporan care face parte din specia lui Gala Galaction, Bartolomeu Anania, Nicolae Stenhardt – parte activă, lucrătoare, a Bisericii, dar și un vădit talent literar. Paginile Arhim. Timotei Aioanei sunt pline de duh sadovenian și, totodată, sunt scrieri întru Lumina Învierii.