Editurile noastre publică sute de cărți în fiecare lună, o enormă producție de carte, care copleșește de-a dreptul cititorul intrat într-o librărie. Prin rubricile diverse ale “Ziarului de duminică”, rubrici care au ca subiect cartea, ne-am propus să fim un ghid pentru cel care dorește să se informeze, încât, atunci când ajunge într-o librărie, să se poată orienta mai ușor. La “Cartea de literatură” sunt semnalate cărți aflate deja pe rafturi, între care facem, firește, o selecție. La fel se întâmplă cu cartea de istorie, de știință, de economie, de artă. Le sunt destinate cronici cărților asupra cărora merită să ne oprim mai mult, din diverse motive, explicate alte ori pe larg de cei doi cronicari literari ai ziarului. Atenție aparte mai primesc colecțiile. Asupra unui titlu tradus ne oprim pe îndelete în fiecare număr. Din noianul de volume în curs de apariție sau în pregătire alegem câte unul pe care îl prezentăm printr-un fragment, sperăm incitant, la rubrica “Avanpremieră”. În sfârșit, în cadrul rubricii de față, am invitat editurile să ne semnaleze câte o carte aflată în pregătire, să ne prezinte, pe scurt, de ce merită acea carte să apară, să fie cumpărată și citită.
În această săptămână a Târgului de carte Gaudeamus ne-am propus să adresăm o întrebare câtorva scriitori români care își lansează cărțile acum.
“Ce înseamnă titlul nou lansat la Gaudeamus în creația dvs?”
Au răspuns:
Bogdan Hrib – Ultima fotografie, Editura Cartea românească:
Ușor de răspuns: o trădare!
Am trădat romanele de suspans!
În Ultima fotografie nu apare niciun cadavru, nu se desfășoară nicio anchetă, nu sunt polițiști și nici spioni… Doar povești… Iubiri, trădări, orgolii, dezamăgiri, victorii și înfrângeri…
Așadar am sărit de la un roman mystery & thriller la un roman… și atât. Nu știu dacă voi părăsi de tot dragostea dintâi. Cred că nu. Dar era momentul unei pauze. Era momentul unei iubiri secrete, unei complicități cu viața unor personaje care au trăit o viață normală. O viață normală într-o lume anormală… Lumea noastră.
Ups, sunt patetic. Mă scuzați. Atât. Vă mulțumesc.
Ofelia Prodan – Călăuza, Editura Cartea românească:
Mulți vor spune că am furat fără jenă titlul filmului lui Tarkovski, dar vor fi prea puțin aproape de adevăr. Așa că o să vă dezvăluiesc un mic secret: titlul mi-a fost sugerat de Radu Vancu, cel care a văzut prima variantă a manuscrisului în urmă cu vreo 3 ani. Nu vă spun cum se numea inițial. Mie mi se părea mai potrivită varianta mea, dar “Călăuza” mă atrăgea într-un mod inexplicabil, aproape irațional. Revelația s-a produs de curând, la Pavia, un orășel medieval superb de lângă Milano, când, scriindu-i cuiva o dedicație, am înțeles cum am intrat ca un orb în lumea poeziei bâjbâind, firește, pe la începuturi, și apoi am fost călăuzită pas cu pas, din umbră, chiar de cel căruia îi scriam dedicația pe treptele Duomo-ului din Pavia, să văd, așa cum ar spune poetul Ion Mureșan, “un petec de iarbă” din rai, și asta “tot e ceva peste fire”.
Vlad Moldovan – Dispars, Editura Cartea românească:
Dispars este primul volum care urmează debutului cu Blank din 2008. Rezultantă a ultimilor patru ani – acesta dezvoltă intensiv câteva din dimensiunile anunțate în debut, introducând încă câteva apărute pe muchia acestei perioade. Fiind primul volum eliberat de tensiunile oricărui început este și cel care se apropie, până în prezent, într-un mod conștient de nulceul tare a ceea ce consider demn pentru poezie. E un volum care s-a scris ușor și care mi-a oferit unele dintre cele mai plăcute și consistente experiențe poetice de până acum. Cu el am atins și câteva marcaje stilistice formulate de-a lungul acestui traiect poetic. Nu rămâne decât să sper că se vor găsi și alții, câțiva care vor ști ce să facă cu bucuria care s-a inserat în nașterea acestei cărți.
Eugen Istodor – 101 cărți românești de citit într-o viață, Editura Polirom:
Bucurie: ani de lectură. Performanță: sute de cărți citite. Treabă serioasă: alegerea celor mai bune cărți, după mintea, priceperea, istoria mea personală. Mândrie: într-o lume egoistă, cine mai are chef să-l promoveze pe celălalt? Kilogram de utopii: intimitatea cu zeci de autori și intrarea pe sub pielea operei și biografiei lor. Recunoștință: profesoarei mele de limba română Veronica Voineag care a avut mare încredere în mine când mi-era lumea mai rea. Tuităreală și feisbucism: comprimarea unei istorii a literaturii române în cuvinte meșteșugite și pline de miez. Iubire pentru cititorul tânăr și sciitorul la început de drum: deșurubându-mi creierul de creator și povestindu-l. Pe scurt, Istoria Istodor a literaturii române. Ce voluptate!
Corin Braga – Luiza Textoris, Editura Polirom:
Luiza Textoris este al treilea roman din ciclul Noctambulii, din care au apărut până acum Claustrofobul (1992) și Hidra (1996) (reluate amândouă și revizuite într-o ediție de autor la Dacia în 2011). El nu continuă însă pur și simplu întâmplările prin primele două cărți, ci le pune în ramă, printr-o proces de telescopare sau de tablou în tablou. Protagoniștii lui, Luiza Textoris și Fulviu Friator, experimentează diverse tehnici ale visului, printre care și aceea de a-și crea dubli de vis. Personajele primelor două romane, Adela și Anir Margus, se dezvăluie acum a fi dublii onirici ai Luizei și ai lui Fulviu, iar romanele însele un fel de jurnale de vis povestind aventurile acestor dubli. Dacă Claustrofobul și Hidra erau scrise din interiorul coșmarului, implicând un pact de lectură oniric, Luiza Textoris părăsește tunelul visului și prezintă personajele din perspectiva lumii reale, mai exact din perspectiva incapacității lor progresive de a mai distinge realitatea de vis.
Corina Sabău – Dragostea, chiar ea, Editura Polirom:
Înseamnă mult timp petrecut alături de două personaje cărora le-am oferit șansa de a se molipsi de acea râvnită iubire-pasiune. Recunosc, nu le-am făcut viața prea ușoară, dar nici n-aș fi avut cum să mă comport cu prea multă gentilețe, genul acesta de iubire aduce cu sine o mulțime de belele. Totuși, până la urmă, i-am scos pe cei doi amorezi din încurcătură curați ca lacrima, de parca această aventură existențială n-ar fi lasat nici o urma în sufletul lor, și i-am adus în punctul de unde au plecat. Orhan Pamuk spunea că se simte mai sentimental și mai matur după fiecare carte. Eu nu mă simt nici mai matură, nici mai sentimentală. Mă bucur doar că am încheiat cartea și că am scăpat de această confruntare permanentă cu limitele mele. Că în următoarele luni nu voi mai fi obligată să dau nas în nas cu frazele mele, și să descopăr atâtea stângăcii. Că, pentru o vreme, voi reveni la o legătură mai puțin pasională, care să mă complexeze mai puțin, cu limba română.
Florin Irimia – O fereastră întunecată, Editura Polirom:
O fereastră întunecată reprezintă o premieră din mai multe puncte de vedere: o dată, pentru că este prima mea carte apărută la editura Polirom, a doua oară pentru că e primul roman de la noi care tratează parte din problema Holocaustului din România, este vorba de Pogromurile din București și Iași din 1941, un subiect încă puțin cunoscut publicului (iar atunci când e cunoscut, tinde să fie mai degrabă ocultat) și în al treilea rând pentru că a însemnat, spre deosebire de romanul anterior, Defekt, o provocare și pentru mine, atât din punct de vedere structural cât și al conținutului. Poate mă hazardez cu această afirmație dar cred că O fereastră întunecată nu va lăsa indiferent pe nimeni: îi va enerva pe unii, pe alții îi va cuceri dar nimeni nu se va declara plictisit de ea.
Radu Aldulescu – Cronicile genocidului, Cartea Românească:
Comunismul a fost un rău care a generat un rău mai mare. Cronicile genocidului se adună în apogeul epocii Iliescu-Constantinescu-Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit. De la tinerețe pîn’ la bătrînețe și totodată de la bătrînețe tînjind spre tinerețe și mai departe, revenind în permanență în acest punct terminus – aici mi-am tăiat inima în bucăți ca s-o împart, aici l-am văzut pe fratele meu în groapă fără chip și fără mărire, aici am șezut și am plîns etc. Ori de cîte ori mi-am permis luxul să inventez, soarta mi-a scos în cale numaidecît întîmplările, lucrurile și personajele inventate. Un cerc vicios (Oare de unde voi începe a-mi plînge faptele vieții mele celei ticăloase?) pe care vreau să cred că l-am rupt definitivînd acest roman, supraviețuind experienței personale care l-a declanșat, salvîndu-mi iarăși viața scriind.
Radu F. Alexandru – Teatru 7, EdituraCartea Românească:
Eu cred că sunt ultimul în măsură să răspundă la întrebarea: “Ce înseamnă volumul Teatru 7 in creatia lui Radu F. Alexandru?”. Cei care mi-au citit volumele anterioare sau care au văzut montările cu piesele mele sunt, cu siguranță, infinit mai abilitați să răspundă la o întrebare atât de simplă și atât de complicată. Și totuși, dintr-o perspectivă de o subiectivitate pe care mi-o asum, cred că “Teatru 7” înseamnă în bună măsură un pas înainte. Spre ce? Spre mine. Spre întrebările pe care mi le pun și spre adâncimea la care reușesc să tai ca să ajung cât mai aproape de un răspuns convingător. Pentru mine. Și apoi, mi-o doresc, pentru cât mai mulți. Scriu pentru mine. Este vorba de o terapie la care mă supun de la primele rânduri (schiloade!) așternute pe hârtie. O terapie pe care nu o aplic un individ bolnav ci doar vulnerabil. Foarte vulnerabil. La fel ca și cei mai mulți dintre cei în mijlocul cărora trăiesc. Acesta e și motivul pentru care îndrăznesc să le împărtășesc întrebările pe care mi le pun. Întotdeauna pornesc de la o întrebare. Care se naște din dorința de a înțelege. Un obsedant și un insațiabil “de ce?“. Cred că întrebările din care s-au născut cele trei piese din “Teatru 7” merită puse. Și mai vreau să cred și că “răspunsurile” mele sunt demne de atenția cititorului/spectatorului.
Constanța Roșoiu – Prețul corect, Editura Cartea Românească:
Literatura este tot ce mi s-a întîmplat mai bun în viață. Întotdeauna am simțit-o ca pe lumina și iluminarea ce-mi permit să înțeleg realitatea în toate profunzimile ei și să empatizez cu oameni din cele mai diverse categorii sociale. De aici și pînă la a simți scrisul ca pe cel mai frumos fel posibil de a trăi pasul a fost ca și inexistent, iar pentru curajul de a-l face am primit acest preț. Corect sau nu ce-ar mai conta, câtă vreme motivația de a scrie se găsește în mine dincolo de cauzalitatea rațional sesizabilă!?
