Intr-o vara, Laura, fiica mea, si Ioana Uricaru, satule sa mai zaca la soare, cu neastamparul celor 12 ani ai lor, m-au intrerupt din lectura toropita si mi-au cerut o idee: ce sa (mai) faca? In acel an, Ghiuri Schwartz venise de la Arad cu un trofeu: o ruda de salam de Sibiu. Mandru de achizitie, ne povestise tuturor ca-l tineau de merinde pe drum, la intoarcere – Gioni, baietelul lor cel blond, nu manca altceva. Il atarnase in balcon, la etaj, si-l pazea ca pe ochii din cap. La Casa, gratie si lui Acsin, administratorul, se manca neinchipuit de bine (mai bine, se zicea, decat la celebrele “hoteluri ale partidului”!), insa in tara nu se mai gasea aproape nimic “la liber”. Asa ca, in ciuda bunatatilor cu care ne ospatam, intr-o mirare, zi de zi, salamul lui Ghiuri ramanea un personaj.
Ei, bine, cum tocmai citeam un spumos roman politist, nimic mai firesc decat sa-mi treaca prin minte comedia: “sterpeliti salamul, sa vedem cum reactioneaza”. Zis si facut. Prinse de joc, fetele au incropit rapid un plan: au zarit la receptie o pompa de bicicleta lasata, cu bilet de multumire, pentru Ghiuri. Cum totul se intampla ca in familie si nu disparuse niciodata nimic, desi cheile erau lasate vraiste, au cerut degajat pompa s-o duca inauntru, cu aerul ca stiu exact ce fac. Au luat cheia, au intrat in garsoniera cu pricina, au luat salamul cel ancorat cu sfoara de balustrada, au lasat pompa pe pat si au ascuns prada in dulapul lui Eugen Uricaru. Apoi s-au intors pe plaja, mustacind, si au stat cuminti la soare. La ceasul amiezii, ne-am ridicat tabara si am pornit incet spre Casa. Si atunci s-a dezlantuit furtuna. Toata vila vuia: a disparut salamul lui Schwartz! Catastrofa era teribila. Gioni urla ca din gura de sarpe, Ilenei i se facuse rau de suparare si se incuiase in baie, Ghiuri se plimba de la unul la altul intrebandu-ne furibund cine a putut face un lucru atat de odios. Toata lumea era indignata. Fetele si cu mine am intrat in joc, comentand in pas cu lumea: scandalul era, dintr-o data, atat de mare, incat nu se mai punea problema sa marturisesti, pur si simplu, gluma. Uricaru a propus sa se scrie un anunt si sa se afiseze la receptie. Se promiteau recompense, vinovatul era asigurat ca nu i se va intampla nimic, ca fapta infama avea sa fie uitata daca restituie, discret, salamul. Pompa de bicicleta aparuta singura in camera l-a pus intr-o lumina neagra pe cel ce o imprumutase. Se jura ca nu stie nimic, ca o lasase la receptie. Fata de la receptie nu-si amintea nimic. Straini nu treceau niciodata prin curtea Casei (vecinatatea cu resedinta lui Ceausescu o tinea departe de curiosi). Misterul era de nedezlegat. In vanzoleala generala, salamul a fost scos din dulap si agatat de manerul usii lui Ghiuri, spre seara. Vestea cea mare a facut imediat inconjurul Casei. Toata lumea era fericita. Nimeni nu ma banuia si nici nu ma putea banui nimeni, iar fetele jucau tare, cu indrazneala, in fond, a nevinovatiei, ba chiar incantate de proportiile pe care le luase mica aventura. Oricum, fusese o gluma…
La cina, o noua avalansa de presupuneri si versiuni, care mai de care mai fanteziste, plus blesteme aruncate pe capul hotului, pocait, se vede treaba, sub presiunea opiniei publice. Insa, dupa un scurt sobor, Ileana si Ghiuri au declarat ca nu sunt in stare sa mai indure tensiunea. Sa pazesti un salam de Sibiu parea sa depaseasca puterile unui om. Hotararea fusese luata: il sacrifica. Indata dupa cina, ne-am adunat cu totii la Doina Uricariu. Taiat felii subtirele, salamul a fost rumegat pe indelete, cu vodca si bere, la o agapa prelungita tarziu in noapte si intrerupta de noi povesti inventate despre cum trebuie sa se fi intamplat lucrurile.
N-a stiut nimeni niciodata adevarul. Tarziu, prin 98, Ghiuri a venit la Cluj cu treburi. Ne-am intalnit la Filiala. Vreau sa-ti spun ceva, i-am zis. Stiu, a raspuns. Ce stii? Ca tu ai fost cu ideea. De unde stii? Ioana ii spusese de foarte curand lui Uricaru, iar acesta, lui. De altfel, a adaugat el, am avut de mult o banuiala ca despre tine e vorba. Trebuia sa fie cineva, ca in orice roman politist care se respecta, deasupra oricarei banuieli si, mai ales, nevinovat, in fond…
La incheierea seriilor, se tineau baluri (cateodata, mascate) cu concursuri si tombole (“Tombola neja”, anunta afisul colorat, amintind, fireste, de celebrul cantec despre zapezi melancolice al lui Adamo), foarte gustate de toata lumea. Toti copiii primeau diplome, semnate de toti scriitorii prezenti, pentru cele mai inchipuite merite. Laura le mai are inca. Se dansa, se glumea, se radea in hohote de catrenele cu adresa (eu pastrez unul de la Fanus Neagu, drept consolare ca, dupa o vizita de o zi la Varna, m-am intors infranta – bulgarii nu ma lasasera sa cobor pe nisipurile de aur; adusesem, in schimb, ceaiuri englezesti pentru degustarea carora Gusti Buzura stabilise ritualuri si portii stricte, caci descoperise ca o cescuta te remonta miraculos, mai ceva ca o alergatura chinuita prin nisip). La balul din “anul salamului”, plutea, parca, in aer o eliberare in plus.