În mulțimea din ce în ce mai mare de nume noi pe care la aduce la cunoștiința publicului român Editura Univers, în diferitele sale colecții, se află și doi prozatori portughezi contemporani nouă și extrem de valoroși. E vorba de Goncalo M. Tavares și Lidia Jorge.
Gonçalo M. Tavares – O călătorie în India. Melancolie contemporană (Un intinerariu). Traducere din portugheză de Laura Bădescu.
Gonçalo M. Tavares, născut în 1970, este deja considerat un fenomen literar. Romanul său „Jerusalem” a fost distins în 2005 cu Premiul Jose Saramago pentru tinerii scriitori sub treizeci și cinci de ani, iar premiatul Nobel care a dat numele premiului, prezent la ceremonie, spunea: „Goncalo M. Tavares nu are dreptul să scrie atât de bine la numai 35 de ani; îți vine să-l pocnești!“ A primit multe alte premii literare, portugheze sau străine. Iar cartea de față, apărută în 2010, era descrisă de „Le Monde” drept „una dintre cele mai frapante cărți din literatura europeană recentă“.
E un „roman în versuri” versuri libere, zece cânturi, strofe care nu depășeșc zece versuri, 1.102 strofe în total. Inspirația din Camoes este evidentă. Dar nu numai. Eroul, Bloom (cumva cel al lui Joyce?) pleacă în India, în căutarea înțelepciunii sau a unei femei. Dar ca să ajungă în India trebuie să citească… șapte mii de cărți și să treacă prin întreaga Europă. E o performanță să citești această carte. Dar în egală măsură e o enormă încântare. Cu condiția ca, la începutul lecturii, să lași deoparte toate prejudecățile. Pe măsură ce citești afli că Bloom e chiar un personaj interesant, și-a ucis tatăl, ca să răzbune moartea unei femei, iar acum trebuie să restabilească ordinea în lume. Pleacă la drum cu o valiză pentru care e atacat de mai toți cei care-l întâlnesc, bărbați și femei. Dar aproape în fiecare loc și după fiecare întâmplare, Bloom ajunge să filosofeze, iar aceste gânduri opresc cititorul în loc, obligându-l să mediteze asupra adevărurilor spuse. Extraordinară tehnică, indiferent că ești ori nu de acord cu aforismele autorului.
Exemplu de strofe:
„Bloom vorbește, scrie, ascultă, e‑adevărat,
dar mai are și doi ochișori, îi place să vadă o femeie care se dezbracă,
un bărbat care saltă, animalul care aleargă speriat,
furtuna și ploaia torențială (când le vede din casă),
îi place, în sfârșit, să fie viu,
cu condiția, firește, ca propriul său corp, acest imbecil,
să nu‑l deranjeze.”
Sau:
„Nu vrei să vorbim? întreabă ea. Bloom ridică din
umeri.
Nimeni în jur, liniște totală, apa
acolo jos, uneori o mașină.
Își vâră mâna în buzunar; vechiul radio al tatălui său nici
măcar după călătorie n-a început să funcționeze.
Se apropie de femeie și lumea își continuă mersul,
dar nimic din ceea ce se întâmplă nu va putea împiedica
plictisul definitiv al lui
Bloom, eroul nostru.”
Lidia Jorge – Seara cântărețelor. Traducere din portugheză și note de Laura Bădescu.
Cu totul altfel de prozator este Lidia Jorge, dar la fel de uimitor. Născută în 1946, a făcut studii de literatură franceză și a debutat în 1980 cu „O Dia dos Prodigios”, considerat o contribuție majoră la literatura portugheză a ultimelor decenii. A publicat mult, a fost onorată cu numeroase premii, portugheze ori străine, tradusă, și ea, în multe alte limbi. Romanul de față a apărut în 2011.
Într-un garaj mare din Lisabona, cinci tinere femei alcăturiesc un grup muzical și pregătesc, în jurul unui pian, un concert și un disc care capătă notorietate. Douăzeci de ani mai târziu, televiziunea le consacră o emisiune și ele se regăsesc, inclusiv cu istoria veche. Povestitoarea, una dintre ele, relatează în sincope ce s-a întâmplat cu două decenii în urmă, lanțul de minciuni și tragedia petrecută, de nimeni, în afară de ele, știută. Un roman despre sacrificiul pe care un artist îl face pentru a atinge faima. Tulburător.