Literatura romanilor din Serbia este o sintagma mai potrivita decat literatura romanilor din Banatul sarbesc sau literatura romanilor din Voivodina, pentru ca scriitori de calibru, care scriu in limba romana, cum ar fi de exemplu bine cunoscutul Adam Puslojic sau Mariana Dan (o bucuresteanca stabilita la Belgrad, sefa catedrei de Limba si Literatura Romana la Universitatea din Belgrad), nu se incadreaza in zonele geografice mentionate.
Aceasta literatura reprezinta un fenomen complex si foarte bogat in semnificatii. Corpusul literar apartinand istoriei literaturii romane are in acest context un loc deosebit, reprezentand, alaturi de literatura basarabeana, cea mai valoroasa si numeroasa “adunare” de scriitori care traiesc in afara granitelor Romaniei, peste 60 dintre ei fiind membri ai Uniunii Scriitorilor din Serbia.
Fara a intra in discutii polemice legate de existenta originara a literaturii acestei minoritati nationale, ma opresc la perioada care este considerata drept inceputul literaturii romane din acest spatiu tulburat de nenumarate ori in secolul al XX-lea (chiar si acum), si anume perioada in care s-a format Regatul sarbilor, croatilor si al slovenilor (1918). Aceasta poate fi considerata inceputul unei literaturi care prin operele sale reprezentative (mai ales prin poezie) a constituit un model pretios si respectat al modernitatii, astazi fiind un focar viu al limbii si literaturii romane.
Bineinteles, dupa primul razboi mondial, in care popoarele si minoritatile nationale care au locuit in acest spatiu au suferit grav (tara distrusa, multe pierderi materiale si omenesti), nu existau conditii nici macar pentru supravietuire, daramite pentru activitati culturale sau aparitii editoriale. Totusi, chiar inainte de Marea Unire de la Alba Iulia, in luna noiembrie a anului 1918, a inceput sa apara la Varset saptamanalul “Opinca”.
Situatia s-a imbunatatit dupa cativa ani, mai exact din anul 1923, cand a fost pornit saptamanalul “Graiul romanesc”. Din primavara lui 1927 incepe, cu saptamanalul “Nadejda”, adevarata primavara a romanismului. Acest ziar a continuat fara intrerupere pana in anul 1944. Prin urmare, in perioada interbelica au existat 9 publicatii in limba romana (dintre care 6 ziare si 3 reviste), majoritatea lor avand o existenta scurta. Din anul 1923 au aparut si primele manuale scolare in limba romana, respectiv materna. Prima carte publicata in aceasta perioada a fost un mic volum de poezie si proza, intitulat In serile de iarna, de Romulus Roman, la Panciova. Acest dascal a publicat si “Calendarul poporului”, incepand din 1922, ceea ce a determinat “Nadejda” sa purceada la publicarea unui “calendar” propriu pana in anul 1944.
Printre putinii intelectuali care se ocupau pe atunci de jurnalism erau si cei care scriau poezii, epigrame, glume si povestiri umoristice. Primul dintre ei a fost Vichentie Avram (1900-1953) care a colaborat cu “Nadejda” sub pseudonimul Cu-vin-Toraceanu. Lazar Chrisan (1885-1918), poet al taranimii, prizonier in primul razboi mondial, a scris versuri (cca 2.000) legate de destinul sau tragic, in stil popular. Versurile sunt structurate in doua parti: partea I – Evenimentele tragice ale razboiului european, iar partea a II-a – Viata de prizonier din Turkestan, Asia si Rusia.
Despre marele dialectolog, lingvist de renume mondial, Emil Petrovici (1899-1969) nu e nevoie sa vorbim aici, pentru ca activitatea lui s-a desfasurat in Romania si e un nume de referinta al stiintei romanesti. Reamintim ca e nascut in satul Toracul Mic (Serbia) si ca exista multe cercetari ale sale legate de aceste meleaguri (in primul rand ne gandim la Atlasul lingvistic roman). Din Toracul Mare provine Ion-Nita Secosan, poet banatean, comediograf, publicist care a colaborat la ziarul “Nadejda” si la calendarele lor. A publicat in jur de 20 de poezii, note de calatorie si articole pe teme culturale. In timpul vietii a publicat 8 piese de teatru: Casnicie-comedie, piesa intr-un act, monologul Nu-i cum socoteste omul, sceneta comica Ghita pacurarul, tiganul la telefon, dialog comic, si altele. A lasat si cateva scenete ramase nepublicate. La Timisoara, acest autodidact a avut succes: sunt publicate toate piesele lui separat, si apoi culese intr-un volum in anul 1934.
Aurel Uros (1910-1984), primul vicar al Bisericii ortodoxe romane din Banatul iugoslav (din 1971 pana la 1981), a fost un activ colaborator al diverselor ziare din epoca respectiva. El a tradus cartea episcopului Nikolaj Velimirovic Scrisori misionare din limba sarba. Cartea a aparut la Caransebes in anul 1936. Reamintim ca acest episcop sarb este si astazi foarte citit in Romania. Dupa 1989 au aparut sase carti ale sale, el fiind cel mai tradus scriitor sarb de pana acum. Trebuie adaugat si faptul ca multi oameni de cultura si politica din Banatul sarbesc au colaborat nu numai cu publicatiile din zona lor natala ci si cu ziare si reviste din Romania. Astfel, Aurel Uros, sub pseudonimul A.Uros-Doloveanu, a scris pentru “Nadejda” din Varset si pentru “Foaia diecezana” din Caransebes.
Evident, este vorba mai mult despre o activitate literara ca mod de supravietuire nationala decat despre o valoare literara pura, sau ca mod de convietuire cu poporul sarb si alte minoritati nationale (peste douazeci la numar!), care traiesc si in zilele noastre in acest spatiu.