Rezistența din munți, rezistența din închisorile comuniste nu se studiază încă așa cum ar merita – mă refer la învățământul românesc, în primul rând. De aceea o carte dedicată scriitorilor care au pătimit în închisorile comuniste este întotdeauna binevenită.
Iar la acest capitol cercetătoarea Ioana Diaconescu este deja o personalitate de prim-plan. Serialul pe aceeași temă pe care îl realizează de ani buni în paginile “României literare” alătură informarea inteligentă și analiza bine documentată altoindu-le pe intuițiile pe care numai un om de litere și un jurnalist cu experiență le poate avea. Emisiunile Domniei Sale în cadrul binecunoscutei “Reviste Literare Radio” au foarte bune ecouri nu numai între profesioniști. Era firesc așadar ca aceste eforturi să fie înmănuncheate într-un prim volum: “Scriitori în arhiva C.N.S.A.S. Intelectuali urmăriți informativ, arestați, condamnați, uciși în detenție 1946 – 1989”, lucrare apărută la Fundația Academia Civică, București, 2012.
Impresionează în aceste pagini întâi de toate devotamentul și empatia care au motivat-o pe cercetătoare. Iar bariere sunt nenumărate – puțină lume realizează, de pildă, chiar riscurile la care-ți supui propria sănătate când pătrunzi atât de des în aceste documente. Începând de la acumularea bacteriilor și mucegaiurilor care se impregnează în timp în imensitatea dosarelor. Dar, mult mai important și mai dificil: să faci față acestei aure de nedreptate și impostură, răul manifestându-se rânjind în fiece dosar prin care oameni simpli sau intelectuali au fost clipă de clipă supuși răstignirii. Aceasta din urmă este adevărata încercare – și numai un om bine ancorat în propria sa viață spirituală o poate suporta.
Aflăm cu acest prilej – dintr-un sofisticat prim capitol care ține loc de studiu introductiv, intitulat “Ceea ce știu să spun” -, și motivațiile biografice ale autoarei: mai mulți apropiați, începând cu tatăl său, au suferit în închisorile comuniste…
“Nu de puține ori, în acești 11 ani, am vrut să renunț. Sau să fac o pauză. Diferitele maladii specifice muncii de cercetare în arhive își începuseră atacul destul de violent. Era «botezul focului». Dar șocurile emoționale resimțite la fiecare revelare a adevărurilor, revenirea obstinată asupra documentelor ce soseau uneori și după ani întregi de așteptare, starea de melancolie ce mă năpădea după orele de lectură în arhivă, când, în drum spre casă, toate mișcările corpului meu, de la mers până la mișcarea brațelor, erau încetinite, parcă, de un calm depresiv de care nu mă mai puteam desprinde ore întregi. Toate acestea au rămas în mare parte de nevindecat… Și mi le asum spunându-mi că dacă ei au avut parte de atâta suferință, era necesar ca, alături de ei, să mi se schimbe cursul vieții. Totul a venit de la sine, așa cum intrând într-o pădure, este neapărat necesar s-o străbați pe toată ca s-o cunoști cu adevărat…” (p. 8) – sunt mărturiile Ioanei Diaconescu, ale cărei reflexe de talentat poet pot fi întrezărite în multe din paginile cărții.
Volumul este dedicat câtorva mari “loturi”, unui număr de importanți scriitori și oameni de cultură: Constant Tonegaru, Vladimir Streinu, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, N. Steinhardt, Sandu Tudor, Alexandru Marcu, Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Petre Țuțea, Patre Pandrea, Ernest Bernea, Nicolae Carandino, Ștefan Baciu. Acestora li se adaugă alte câteva personalități care, chiar dacă nu au fost închise (unii se aflau deja în Occident), aveau impresionante dosare de urmărire: Lucian Blaga, Mircea Eliade, Emil Cioran, A. E. Baconsky, Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, Dan Deșliu. Două capitole finale sunt dedicate unor “dosare” ample care au fost alimentate în timp cu o bogată cazuistică: “D 120 «Artă/Cultură” și “D 131 – Supravegherea informativă a foștilor deținuți politici”. Volumul mai conține o listă cu o parte din publicațiile confiscate odată cu arestarea unor scriitori – cărți, documente, manuscrise -, bună parte dintre acestea pierdute definitiv astăzi. Câteva fotocopii după pagini semnificative ale acestor dosare întregesc și finalizează volumul.
Defecte profesionale m-au determinat să mă opresc la capitolele din carte dedicate scriitorului Sandu Tudor (devenit Părintele Daniil Teodorescu) și poetului Vasile Voiculescu, membri ai Mișcării Rugul Aprins. Fără a intra foarte adânc în subiectul acestei mișcări, Ioana Diaconescu știe foarte bine despre ce vorbește, se dovedește unul dintre cercetătorii cei mai onești și lucizi ai fenomenului. Această mișcare de profundă comuniune între intelectualii laici și intelectualii Bisericii Ortodoxe Române, unică în întreg spațiul ortodox, a beneficiat în ultimii ani de o sporită atenție din partea cercetătorilor. De aceea nu voi relua amănuntele privitoare la acest subiect, presupunând că sunt deja cunoscute.
Se află în dosarul de 10 volume dedicat lotului “Teodorescu Alexandru și alții” mărturii privitoare la caracterul și bărbăția spirituală (duhovnicească) a lui Sandu Tudor (pseudonimul literar sub care semnează Alexandru Teodorescu), devenit între timp monah creștin ortodox, ba chiar stareț la Schitul Rarău: “Găsim în dosar anchetarea lui în interogatoriile din 4 iunie și 1, 3 și 19 iulie 1958: el neagă faptul că ar fi primit niște studenți la Schitul Rarău, ca să nu-i deconspire, respinge etichetarea mișcării «Rugul Aprins» ca fiind «subversivă» și refuză să dea în vileag acele persoane împreună cu care era acuzat de complot împotriva statului. Anchetatorii trec la confruntarea sa cu unii membri ai grupului, dar nu vor mai scoate nimic în plus de la el, care va recunoaște doar declarațiile celorlalți. Dovezile fiind neconcludente, anchetatorii răscolesc bibliotecile, descoperindu-i articolele anticomuniste, pe baza cărora este învinuit, conform sentinței din dosar, de «activitate intensă contra clasei muncitoare»” (p. 90).
Ajungem la capitolul în care starețului Daniil îi va fi introdus un informator în celulă. Spre deosebire de alți cercetători care se lasă luați de valul aparențelor, Ioana Diaconescu intuiește foarte bine situația: “Citim printre rândurile documentului că informatorul începe să-l admire, poate chiar se convertește în sufletul său, primind Lumina de la preotul care nu acceptă trădarea și-și ia puteri din credința în Dumnezeu, de care nu se leapădă nici cu prețul morții”. (p. 90). Doar un lucru ar mai fi de adăugat: ipoteza că, destul de probabil, Pr. Daniil știa foarte bine cu cine are de-a face! De unde și discursul ușor aiuritor (presupunând că trebuie să luăm de bune toată frazeologia găsită în aceste dosare, care era adesea “îmbogățită” fie de ofițer, fie de informator) al celui care a fost fondatorul Mișcării Rugul Aprins. Oricum, concluzia oricui se apleacă cu bună credință asupra celor arestați cu acest lot este una singură: totul a fost un pretext, erau oameni care nu făcuseră, nu plănuiseră nicidecum acțiuni de sabotaj la adresa regimului. Au fost arestați pur și simplu pentru că erau interesați de mistica creștină și de rugăciunea isihastă. Dacă nu cumva, personaje mai rafinate îi considerau chiar mai periculoși tocmai pentru acest lucru…
Un fapt mai puțin discutat este cel legat de condițiile în care a fost anchetat Vasile Voiculescu, arestat în același lot: “La fila 418 a volumului 2 din același dosar, se află un certificat medical emis între 6 și 16 august 1958 (datele la care au avut loc cele două anchete urmărite până aici), de medicul închisorii Ministerului Afacerilor Interne. În acest certificat se menționează diagnosticul «cifo-scolioză dorsală traumatică», diagnostic ce atestă starea uneoi coloane vertebrale lezate prin lovire cu un obiect contondent” (p. 66)…
Dincolo de toate aceste grozăvii, rămâne lumina cu care au știu a-și trăi ultimele clipe acești martiri: “Din fericire, rămân multe figuri emblematice ale intelectualității românești cu un portret interior impecabil și, cel puțin pentru mine, dătător de speranță și de certitudini”, subliniază Ioana Diaconescu, adăugând că “subiectul merită a fi dezvoltat fiindcă adesea s-a trecut cu superficialitate peste această temă, comițându-se grave nedreptăți prin comentarii pripite” (p. 67-68).
…Ioana Diaconescu mai observă că Vasile Voiculescu a fost grațiat cu un an înainte de a-și fi încheiat cei cinci ani la care fusese condamnat. Cu toate acestea, se stinge la 26 aprilie 1963, “ca o ironie a sorții, anul morții sale coincide cu anul în care urma să-i expire pedeapsa. Pedeapsă dată pentru a fi scris și dat spre lectură un «caiet cu poezii duhovnicești»” (p. 70). Pe de altă parte, Pr. Daniil (Sandu Tudor) moare în închisoarea de la Aiud în noaptea de 16/17 noiembrie 1962. “Conform foii medicale aflate în volumul 2 al Dosarului P/20948, aflat la Arhivele Ministerului de Justiție, fusese internat cu «hemoragie cerebrală (inundație ventriculară), boală hipertonică visceralizată», fiind adus cu 11 ore înainte de deces, aflat în comă profundă, cu convulsii, respirație agitată, tensiune arterială violent crescută, tahicardie. Documentele nu lămuresc cauza unei hemoragii atât de violente. Se bănuiește numai: suma atrocităților prin care i se închisese gura…” (p. 90).
Nu mă îndoiesc, o ierarhie bisericească ceva mai responsabilă va face cândva dreptate recunoscând statutul de martiri al acestor oameni aleși. Întrebarea este însă dacă – fie simpli creștini, fie intelectuali, fie scriitori – îi merităm.