Scriitorii ratati sunt cei mai periculosi

Prozator, eseist si jurnalist a carui semnatura este frecvent intalnita in presa postdecembrista, Cristian Teodorescu a absolvit Facultatea de filologie a Universitatii din Bucuresti, fiind un reprezentant de varf al generatiei ’80, de la care, dupa cum insusi marturiseste, nu va abdica niciodata. Este laureat a doua premii ale Uniunii Scriitorilor din Romania: in 1985 (debut) si in 1996.
– Conduceti, din anul 2005, editia in limba romana a revistei Le Monde diplomatique. Era nevoie de o asemenea publicatie la noi?
– Revista ar fi fost o aparitie interesanta si de tinuta chiar daca n-as fi fost eu redactorul ei sef. Le Monde diplomatique are peste 300.000 de exemplare vandute in Franta si, cu editiile din alte tari, trece de un milion de exemplare. In Romania pare si este altceva fiindca vine in raspar fata de fenomenul tot mai raspandit de condensare a textului atat in cotidiane, cat si in periodice. Le Monde diplomatique e o revista de stanga in Franta, dar nu e o publicatie care depinde de stanga politica din Hexagon. E creditata de cititori ca o revista independenta de oscilatiile stangii politice franceze. Din aceasta cauza, cred, Le Monde diplomatique, care e un lunar, nu are probleme cu scaderea tirajului, ca alte publicatii. Dar sa revin la intrebarea dvs. daca era nevoie in Romania de o revista de acest tip. Cred ca da. Fiindca e nevoie la noi in tara ca oamenii care cred intr-o stanga de atitudine sa nu se simta niste ciudati, sa nu se simta nici continuatori ai totalitarismului comunist si sa-si exprime punctul de vedere fara a fi etichetati drept nostagici ai ceausismului.
– Cum se impaca politica si dosarele internationale din LMD cu literatura? V-ati lansat ca prozator, sunteti detinatorul a doua premii USR si iata, in ultimul timp, sunteti din ce in ce mai publicist.
– Presupun ca peste 20 de ani nu ma va mai intreba nimeni ce am facut ca jurnalist. Asa ca incerc sa am o existenta dubla. Ziua sunt ziarist, noaptea imi vad de proza. Totusi, anul trecut, cand am fost sigur ca voi publica doua carti, m-am trezit ca a venit Revelionul si nu terminasem nici una dintre ele. Asta din cauza publicistului care i-a acaparat noptile prozatorului. Ziaristul l-a pacalit pe prozator, deoarece el a venit cu “urgentele”. Exista insa si un alt tip de urgenta, a fictiunii, care il inghite periodic pe ziaristul din mine. Atunci ma scot din priza. Ascult stirile la radio, citesc ziarele in diagonala
si-mi dau seama cat de putine lucruri cu adevarat importante se intampla in Romania. Una peste alta, ca scriitor ma simt tot mai incomodat de publicistul Cristian Teodorescu, cel care are impresia ca nu mai poate dormi cititorul daca el nu-si da cu parerea despre ultima isprava din lumea politicii sau a culturii.
– Asadar, sa fie presa marea tentatie, marea ispita pentru un scriitor?
– E o tentatie pentru oricine – uitati-va ce e pe forumurile ziarelor -, de ce n-ar fi si pentru scriitor? Iar la noi e o traditie, de la Eminescu si Caragiale incoace. Dintre cei doi, il prefer pe ziaristul Caragiale. Intre razboaie, Sadoveanu a condus ziare, desi ca jurnalist era nul. Un mare ziarist si un spirit absolut democratic a fost poetul Ion Vinea, care a inteles ca putini altii pe ce lume traia. Dupa razboi, in perioada comunismului, n-am avut mari scriitori-ziaristi in tara. Afara au fost Monica Lovinescu si Virgil Ierunca: au facut la Europa libera cat toata presa de partid de aici. Dupa Revolutie, doi scriitori, minori dupa parerea mea, au dat semnalul transformarii presei din Romania in troaca de porci: C.V. Tudor si Ion Cristoiu. Scriitorii ratati sunt cei mai periculosi atunci cand se hotarasc sa fie numai ziaristi, chiar daca isi petrec timpul prin biblioteci.
– In proza aveati pana nu demult – la Editura Curtea Veche v-a aparut in 2005 un volum superb, Maestrul de lumini si alte povestiri – o predilectie pentru mediul social marginal, al oamenilor simpli. Ati ramas acelasi portretist al mediilor obscure, umile?
– N-am crescut in Cartierul Primaverii, nu intentionez sa devin cronicarul vietii noastre mondene si nici biograful lui Gigi Becali. Ma pasioneaza oamenii obisnuiti, fiindca ei sunt cei care, de fapt, conteaza. Ei dau pulsul si geniul lumii. Dar sa ne intelegem, nu prostii, majoritari in orice tara din lume, ci acei oameni obisnuiti cu destine uneori extraordinare, care trec neobservate. Daca suntem putin mai atenti, n-avem cum sa nu recunoastem ca tara asta sta de fapt pe umerii lor. Acesti oameni sunt considerati umili, pentru ca nu cumva sa-si permita sa iasa de la locul lor si sa strice ierarhiile stiute.
– Dupa 1990, multi scriitori romani s-au orientat catre presa, facand o publicistica de buna calitate, dar in detrimentul literaturii autentice, pentru care nu au mai avut fie timp, fie imbold. Ati trecut prin aceasta faza? Cum s-a rezolvat?
– Nu s-a rezolvat in nici un fel. Cand scriu proza, ma simt scriitor, cand nu, am un sentiment ingrozitor, ca s-ar putea sa nu mai fiu in stare sa scriu. Acesta e cosmarul meu productiv. Cand n-am chef sa fac pe prozatorul fata de mine insumi, ma sperie gandul ca poate am uitat cum e cu placerea acestei indeletniciri. Cativa critici de stransura s-au straduit sa ingroape generatia din care fac parte. Cel mai inversunat a fost Gheorghe Grigurcu. Un oportunist inversunat care a izbutit s-o pacaleasca pe Monica Lovinescu, care i-a acordat un credit imens, considerandu-l un om de onoare. I s-au alaturat si alti critici, de aceeasi calitate joasa, care au vrut sa lichideze optzecismul dintr-o frica patologica de a nu-si pierde “scaunele”. Ei si neooportunistii incearca sa vanda cititorilor ideea ca optzecistii s-au pierdut in ceata. Asta pentru ca optzecistii nu accepta sa fie masa de manevra a unui Grigurcu sau a altora. Ei isi permit sa-i trimita la plimbare pe criticii complexati si sa nu se uite la prostiile pe care le scriu emulii lor. Nu vi se pare suspect ca de-abia dupa moartea lui Gheorghe Craciun toata lumea a cazut de acord ca era un prozator important?
– Intrebare, din pacate, fara raspuns. Mai aveti timp pentru creatie literara? Ce scrieti in momentul de fata?
– Daca n-as mai avea timp sa scriu proza, m-as sinucide. Chiar si atunci cand gazetaria imi consuma aproape toata energia dintr-o zi, ma simt un om cu adevarat liber numai cu ajutorul intoarcerii nocturne la fictiunile mele, pe care le iau mult mai in serios decat atunci cand e vorba de ultimele noutati pe care le ia la forfecat jurnalistul din mine. Peste cateva luni, sper sa cititi ceea ce scriu si ca fictionar. Nu fac pe misteriosul, pur si simplu am fost rugat sa nu divulg acest proiect, din motive de surpriza editoriala. S-ar putea, mai mult chiar, sper sa fie o surpriza si pentru cititori.
– Ce vedeti privind in viitor: un prozator de talent sau un publicist de talent?
– Privind in viitor, cum ma invitati, ma faceti sa ma simt un fel de Mama Omida care incearca sa-si ghiceasca ei insasi. Talentul nu se programeaza. Ceea ce imi place sa presupun este ca prozatorul si jurnalistul vor avea atata minte, incat sa nu incerce sa se ucida unul pe celalalt, chiar daca uneori nu se suporta.
Interviu realizat de Marcela Gheorghiu