Mircea Cărtărescu – Solenoid, Editura Humanitas
De la început vreau să subliniez că textul care urmează nu este o cronică literară și nu și-a propus să avanseze sentințe, ci doar câteva opinii, cu sentimentul că ne aflăm în fața unei cărți care va stârni cu certitudine ample dezbateri și controverse. Tot de la început, țin să subliniez că „Solenoid” e un roman copleșitor, poate cel mai copleșitor din ultimii ani, din mulțime de unghiuri: dimensiuni (e un roman de peste 800 de pagini), densitate, stil admirabil, limbaj uimitor (rareori mi se întâmplă să recurg la un dicționar în timpul unei lecturi), planuri care se întretaie amețitor, idei abstracte care capătă trup.
E povestea unui banal profesor de română la o școală mizeră dintr-un București anost comunist, poveste spusă de chiar de profesorul care putea fi un scriitor mare, dacă, la un cenaclu din tinerețile sale, poemele citite nu i-ar fi fost respinse, făcându-l să se închidă în el și să renunțe la a mai scrie. Știm că în biografia reală a autorului lucrurile s-au petrecut exact pe dos. De aici începe însă aventura intelectuală și romanescă. „Povestea vieții mele, așa cum aș vrea s-o încep azi, e povestea vieții unui anonim.”
Motivul dublului e copleșitor. Autorul din roman are/a avut un frate geamăn care a murit. „Victor a dispărut, și cu el a dispărut poate singura rațiune, singura strălucire, singura frumusețe, singura șansă a vieții mele.” Ședința amintită a cenaclului l-a spintecat pe erou în două: cel care a devenit și cel care ar fi putut fi. Autorul din roman are convingerea că, în timp ce el duce o viață mediocră, celălalt era destinat unei glorioase cariere literare: „Poate-aș mai avea o șansă, poate chiar și acum, la atâția ani de la ședința de cenaclu care mi-a bifurcat viața, aș mai putea recupera, m-aș putea strecura cumva sub pielea Celuilalt, cel ce călătorește prin lume și dă autografe și scrie cărți strălucitoare pe alt pământ, sub alte ceruri.” Ca atare, se apucă să scrie un jurnal, mai multe caiete, în care înșirarea banalităților ce i se întâmplă se amestecă uimitor cu vise copleșitoare, din ce în ce mai complexe, mai răvășitoare.
„Scriu aici, seară de seară, în casa mea din centrul orașului, universului, lumii mele, o anti-carte, opera pentru totdeauna obscură a unui anti-scriitor.” E cumva „Solenoid” un fel de anti-roman?
Un filon al poveștii începe, capătă contur, e abandonat înainte de a deveni uriaș, începe un altul, se revine asupra unuia dinainte, nu în același fel, te aștepți, cum spunea unul dintre critici, ca bulgărele de zăpadă inițial să se transforme în avalanșă, dar nu se întâmplă asta, povestea e din nou părăsită pentru un nou vis care acaparează totul.
Oricum se amestecă, se succed mai multe motive – al gemenilor, al realității cvadrimensionale, al viselor care ne conduc viața. Se amestecă planuri, unul realist, altul oniric. „Pentru că nu sunt scriitor, am privilegiul insondabil să scriu dinlăuntrul manuscrisului meu, înconjurat din toate părțile de el, surd și orb la orice m-ar distrage de la munca mea de ocnaș. Aici, în pântecul manuscrisului, rătăcind prin intestinele lui întortocheate, ascultându-i straniile bolboroseli, îmi simt libertatea, îmi simt și însoțitorul ei obligatoriu: nebunia.”
Toate se petrec, spuneam, într-un București parțial recognoscibil, dar în mare măsură și fantast: „Bucureștiul nu e un oraș, ci o stare de spirit, un oftat adânc, un strigăt patetic și inutil.”; „Lumea mea e Bucureștiul, orașul cel mai trist de pe fața pământului, dar totodată singurul adevărat.” ; Bucureștiul „e produsul unei minți urieșești.” În geografia recognoscibilă se adaugă, se alipesc zone aiuritoare, fantasme, grădini, maidane, ruine, spitale părăsite, construcții șubrezite, tuneluri interminabile și subsoluri în care oniricul e stăpân, mai ales subsoluri în care nu se știe cine, nu se știe când a implantat solenoizi ce permit levitația și în cele din urmă vor scufunda orașul. Solenoizii aceștia, șase în tot orașul, așezați în puncte diferite, descoperiți treptat, în timp, sunt un fel de bobine uriașe a căror energie depășește imaginabilul.
Eroul din roman își amintește de copilărie și Bucureștiul acelor vremuri, de șederea într-un preventoriu de tubercoloși de la Voila (de unde fuge înspăimântat de perspectivele dezvăluite pe timp de noapte de băieții mai mari), își îndeplinește anost conștiincios meseria de profesor de română la o școală de la marginea orașului, într-un cartier insalubru, printre profesori dezabuzați (extraordinare portrete) și copii imbecilizați și fără perspective, trăiește o viață cenușie, cu iubiri din care iese traumatizat și mai ales are vise, nenumărate vise care îl zguduie și pe care începe să le transcrie. Visele îl salvează cumva? Partea aceasta onirică e de-a dreptul fabuloasă, sufocantă, cu himere copleșitoare, îndeosebi imaginarea unei realități în patru dimensiuni sau a uneia în două dimensiuni, a acarienilor, în care pătrunde pentru a transmite un mesaj. Îndrăznesc să spun că există și o primejdie: descrierea viselor tinde să acapareze planul realist, de la un punct încolo acumularea obosește.
Dar nici visele nu pot dura la nesfârșit și când are impresia că acestea au încetat („zeii visului m-au părăsit”), pe eroul cărții îl cuprinde disperarea, lansează un strigăt de „ajutor! ajutor! ajutor! ajutor! ajutor!” care se întinde, identic, pe zece pagini (!!!).
Între viață și artă, viața trebuie mereu aleasă, nu arta. „După ce-ai citit zece mii de cărți, nu te poți opri să nu te întrebi: unde-a fost viața mea în tot acest timp? Ai înghițit de-a valma viețile altora, mereu cu o dimensiune în minus față de lumea în care exiști, oricât de uimitoare tururi de forță artistică ar fi ele.” „Ne secretăm cu toții, viețuind, poemele și picturile, ideile și speranțele, palatele sclipitoare ale muzicii și-ale credinței. ” „Dar văd scriitorii ceva vreodată? Se deschid vreodată ușile lor pictate pe zidul infinit de gros al celulei noastre de condamnați la moarte?” „Scrisul îți mănâncă viața și creierul ca heroina.”
La sfârșitul tuturor lucrurilor, la Judecata de Apoi, nu literatura va mântui lumea, e convins eroul romanului. „Clipesc din ochi acum, și viața mi se ramifică, fiindc-aș fi putut să nu clipesc și-atunci aș fi fost altul, tot mai îndepărtat de cel care-a clipit, asemenea străzilor ce pornesc radiar dintr-o piață îngustă. La sfârșit voi fi-nfășurat ca un cocon de firele străvezii a miliarde de vieți virtuale, a bilioane de căi pe care-aș fi putut porni, schimbând infinitezimal unghiul înaintării. Ne vom reîntâlni, după o aventură de-o viață, miliardele de euri ale mele, posibile, probabile, întâmplătoare și necesare, ajunse la capătul istoriilor lor, ne vom povesti reușitele și eșecurile, aventurile și plictisurile, gloria și rușinea. Nici unul nu va prevala asupra celorlalți, căci fiecare dintre ceilalți are-n jurul său o lume cu nimic mai puțin concretă decât cea pe care-o numesc «realitatea». Toate nesfârșitele lumi generate de alegerile și accidentele vieții mele sunt la fel de concrete și de adevărate. Miliardele de frați ai mei cu care stau de vorbă la nesfârșit, în hipersfera însumării tuturor istoriilor generate de baletul meu în timp, sunt bogați și săraci, mor tineri sau la adânci bătrâneți (unii nu mor niciodată), sunt geniali sau ratați, clovni sau antrepenori de pompe funebre. Dacă nimic din ce-i omenesc nu-mi este, din capul locului, străin, în cele din urmă îmbrățișez prin frații mei real-virtuali toate posibilitățile și-mplinesc toate virtualitățile angrenate-n încheieturile trupului și-ale minții mele. Unii vor fi atât de diferiți de mine încât vor transgresa bariera sexului, imperativele eticii, Gestalt-ul schemei corporale, devenind sub- sau supraumani sau alternativ-umani, alții nu vor diferi de mine decât prin inobservabile detalii: o singură moleculă de ACTH eliberată de corpul lui striat când corpul tău striat n-a eliberat nici una, o singură celulă K în plus în sângele tău, o sclipire străină în ochii lui…”
Psihanaliză și joc pur cu imaginația.
* * *
Romanul a fost lansat la Târgul de carte Gaudeamus din toamna anului trecut. Din prima clipă s-a spus că e o carte specială, care trebuie citită cu răbdare. Entuziasmul lui Gabriel Liiceanu, la lansare, a fost copleșitor: „Am citit în fiecare seară în opt calupuri de câte o sută de pagini. Din cauza lor am rupt, de fapt, legătura cu lumea în aceste zile. (…) Primul gând când am terminat a fost să îmi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid», căci, în fapt, despre asta e vorba, despre un eveniment care îți taie, oarecum, viața în două. Cine va citi cartea ta va înceta să fie un cititor de rând. (…). Am certitudinea că țin în mână cea mai de seamă ispravă a acestor 25 de ani Humanitas și că am asistat, contemporan cu autorul și mândru implicat întrucâtva în povestea vieții lui, la nașterea uneia dintee cărțile mari ale lumii. (…) Al doilea gând care m-a însoțit pe parcursul lecturii este că ceea se întâmplă în această carte, cartea disperatei căutări a imposibilei mântuiri, nu poate fi reluat în cuvinte, nu poate fi comentat, așa cum vă spuneam nu poate fi comentată muzica. Cum să comentezi un urlet literar modelat dumnezeiește?”
„Ca să fie clar: Cărtărescu nu e un tip normal. Nu seamănă cu niciunul din cei care se află în clipa de față în sală, în România sau pe planetă. De ce nu e normal? Păi, pentru că a ajuns să vadă și să simtă altfel decât toți oamenii care îi sunt contemporani și decât mulți care l-au precedat. Face parte din acei puțini care simt enorm și au ochiul vederii care descoperă monstruosul, care este componentă esențială a existenței, oricât de bine înfășurată este ea. Altfel spus, este un personaj, un om, o ființă umană, căreia carcasa de apărare îi lipsește și atunci tot ceea ce lumea trimite îndeobște între noi, mai ales grozăvia lumii, este luată de el în plin. În timp ce noi avem toate mecanismele de a ne apăra, el nu are niciunul. Dimpotrivă, are toate mecanismele de a le recepta. Și acum vine partea a doua: ce receptează acest om care nu are carcasă de apărare? Receptează condiția umană. Ei, și, nu suntem toți în condiția umană? Suntem, dar nu o receptăm.”
„Solenoidul este o bobină, dar Cărtărescu îi dă proprietăți speciale. E o bobină care nu numai e în stare să genereze energie și să producă magnetism, e o bobină care e în stare, în același timp, să facă ca lucrurile să intre în levitație. Toată cartea asta este o căutare de a ieși pe verticală din lume, ca și cum am avea posibilitatea evadării într-o altă dimensiune.”
De la acel moment al lansării, au apărut mai multe analize și mai multe comentarii. Cum spuneam, nu toate în termeni ultraelogioși. Dar toate subliniind unicitatea cărții.