Înainte să penetrăm în problemă, trebuie spus că volumul lui Beatrice de Fontanel & Daniel Wolfromm, “Petite histoire du preservatif” – adică “Mică istorie a prezervativului” – nu este o ediție de chioșc, anexată vreunei reviste pentru adulți, ci o carte foarte serioasă (asta când nu e de-a dreptul amuzantă), apărută la o editură de prestigiu: Stock.
Pe banda de anunț (albastră) a volumului se află un citat atribuit Doamnei de Sévigné: “O pavăză împotrivă plăcerii, o pânză de păianjen împotriva primejdiei”. Altfel spus, un obiect utilitar fără nicio utilitate, câtă vreme sugrumă dorința și nu asigură nici contracepția, nici ocolirea bolilor venerice. Sigur, marchiza știa ce spune; văduvă la 25 de ani, probabil va fi încercat nu o dată să nu-și strice reputația sau să-și ruineze sănătatea, folosindu-l. Vremurile era cum erau, iar tehnica (în ciuda faptului că, în forme precare, prezervativul fusese folosit încă de pe timpul egiptenilor) evoluase foarte puțin. Așa că reacția lui Marie Rabutin-Chantal (numele de fată al madamei de Sévigné), supărat-ironică, e de înțeles.
Prezervativul a înfierbântat spiritele și a născut dezbateri și controverse din vremuri vechi și până de curând, când însuși papa Benedict al XVI-lea, în drum cu avionul spre Yaoundé, pe 17 martie 2009, a stigmatizat obiectul, spunând că “problema maladiei SIDA nu poate fi rezolvată prin distribuirea de prezervative. Dimpotrivă, folosirea lor agravează problema”.
Lunga lor istorie, începând cu concubina regelui Minos, care a folosit drept contraceptiv o vezică de capră ca “să se apere de un șuvoi de sămânță în care colcăiau șerpii și scorpionii”, și ajungând la Casanova și frații Goncourt, trecând prin Tennessee Williams și James Joyce, este abreviată cu mult spirit de cei doi autori (ea romancieră, el reporter, niciunul cu pregătire medicală sau specializare în studiul latexului). Cronologia este lăsată deoparte, iar povestea zigzaghează în funcție de evoluția mentalităților, de descoperirile științifice și de progresul tehnologic. Dacă, în secolul al X-lea, doamnele din China foloseau hârtia de mătase îmbibată cu ulei (ceea ce ducea la obținerea unui obiect atât de rigid, încât frumoasele orientale îl putea folosi și în lipsa purtătorului lor obișnuit), iar în Europa secolului al XVII-lea, strămoșul “redingotei englezești” era făcut dintr-o stofă fină, secolul al XVIII-lea vede apariția, la Utrecht, a unor obiecte ciudate, meșteșugite de un artizan local din mațe de oaie. Creativitatea meseriașului fusese stârnită de cererea disperată a pieței: conferința de pace încheiată în 1713 adusese pe meleagurile Țărilor de Jos puhoi de diplomați și demnitari care, din pricina șederii îndelungate, s-au văzut siliți să apeleze la serviciile erotice ale profesionistelor autohtone. Cum, în schimbul banilor, au primit nu doar plăcere ci și boli venerice, apariția bășicilor de protecție s-a dovedit mană cerească.
Hulite de unii (care vedeau în ele o unealtă a libertinajului), interzise multă vreme de morala creștină, greu de procurat din cauza prețului lor prohibitiv până în anii 60-70 ai veacului XX, dar folosite pe scară mult mai largă, de-a lungul istoriei, decât le place utilizatorilor lor fideli să recunoască, prezervativele au fost ascunse în “buchețele de violete”, în “cutiuțe de ciocolată” sau în plicuri de scrisori în secolul XIX, dar au ajuns la vedere, în automate stradale sau în instituții, în anii din urmă. Folosite veacuri în șir doar de prostituate și de clienții lor, dar ajunse o “a doua piele” pentru omul modern, condomurile au devenit, iată, și subiect cultural. Și, desigur, un instrument de protecție împotriva prejudecăților și pudibonderiei.
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.