Una dintre noile voci ale criticii literare din Basarabia îi aparține Ninei Corcinschi. Despre ea sunt sigur că vom mai auzi multe. Recentul ei volum, „Arcul voltaic. Textul ca lume (i)mediată”, Editura Notograf Prim, a făcut ceva valuri dincolo de Prut, fiind și premiat în consecință. În prefață, Andrei Țurcanu evidențiază „învingerea” criticilor locali, precum personajele din proza basarabeană. Același critic-poet observă acuitatea noii critici feminine, alături de invazia de concepte și teorii folosite în cartea de față. Într-adevăr, Nina Corcinschi posedă și este posedată de teoria literară. Acest aspect vădește seriozitatea educației academice, ea fiind și un universitar foarte activ, însă calitatea respectivă ar apăsa neprietenos asupra scrisului ei, dacă nu ar interveni temperamentul aproape brazilian…
Demersul critic al profesoarei este curajos și combativ. Chiar prima mișcare probează aserțiunea mea: discutarea „poeticii autenticității” la Paul Goma. Autentică pentru că Goma reformează limba, respinge calofilia și se centrează pe „planul semnificatului”. Reiese, așadar, că este aberantă acuza conform căreia marele dizident nu ar avea talent literar. Iar cercetătoarea desfășoară urgent artileria grea evidențiind metalogismele, antifrazele și tactica de simulare contrarium. Se poate, așadar, identifica, un stil Goma, convulsiv, dinamic, hibrid, de sorginte folclorică. Toate aceste calități alcătuiesc un „dans al limbajului” reflectat în mai multe „scrisuri” care îi stau la îndemână marelui și incomodului exilat.
Trecând prin filtru critic proza basarabeană de după ’90, autoarea constată o textualizare a realității și o eliminare a omului. Cum vine asta? Suntem lămuriți prin exemple: proza lui Anatol Moraru ar avea un caracter artificial, fiind „o machetă modernă a unui subiect tradițional”. Fabula și la grande narration dispar și la Grigore Chiper. Adâncirea prozei lui aduce în prim plan asemănări cu arta lui Daniel Vighi: apetența pentru detaliu, pentru banalul cotidian, realitatea fiind „focalizată în aspectele ei marginale”. La fel și în cazul lui Constantin Cheianu, „narațiunile, cu ingineria lor textuală” nu mai permit o lectură de plăcere. Totul este tehnicizat și destinat spre decodare unor cititori superspecializați, adică scriitori ei înșiși.
Agasată de supralicitarea narațiunii tehnicizate, Nina Corcinschi nu este entuziasmată nici de romanul din 2008 al lui Anatol Moraru, „Turnătorul de medalii”. În acest roman de campus inspirat de universitatea din Bălți ar predomina finețurile livrești și „lipsa individualizării stilistice”. Mai suportabil îi pare „Oameni din Chișinău” (2011) al lui Dumitru Crudu, unde, față de anteriorul „Măcel în Georgia”, „păruiala e mai subtilă și se dă mai mult prin gesturi și priviri decât prin pumni”. Și aici predomină „minimalismul de program”, însă „viziunea multiperspectivistă” și „tehnica cinematografică a replay-ului”, plus umorul complex salvează suspansul povestirilor. Bine observă criticul că pe lângă umor mai apare și comicul burlesc, pudrat cu accente livrești. Până la urmă, e foarte greu să scrii atât de fluent și natural precum joacă tenis Federer…
Nu prea îngăduitoare se arată autoarea cu proza lui Iulian Ciocan din „Tărâmul lui Sașa Kozac”. Acuzele ei se centrează pe tirania semnificației, pe furia și dezgustul prea evidente, precum și pe invazia de explicații, care ucid „plăcerea imprevizibilității”. Cu ocazia de față îmi aduc aminte că am fost nevoit să prezint acest volum la un târg de carte, deși eu trebuia să vorbesc la lansarea altui scriitor, la aceeași editură. Cel mai spectaculos carnagiu de neuroni e când ai de analizat o carte pe care ai apucat să o frunzărești două minute. Toate astea pentru că criticii invitați nu se înfățișează mereu.
Nici „Ore particulare de fotosinteză”, a lui Ghenadie Postolache, nu are parte de o soartă mai bună. Setea de absolut nesatisfăcută se revarsă în nenumărate beții și vome, pe care criticul le consideră fără rost. Romancierul ar mai păcătui printr-un „accentuat gongorism al autopercepției personajelor”, toate acestea făcând ca volumul să pară „un amestec de analiză și reflexivitate de roman ionic plus poetica impreciziei de roman corintic douămiist, lipsit de vertebre narative”.
Înfierbântată de răfuiala cu proza, autoarea se răcorește când vine vorba de poezia „post-delete”, pentru că începe cu creația lui Grigore Vieru, despre care a scris deja cu multă aplicație. Corect ea remarcă faptul că „esteticul se definește prin forța etosului incoruptibil”, spre deosebire, iată, de muzicalitatea cultă a versurilor lui Vladimir Beșleagă, strâns înrudită cu polifonia lui Paul Goma.
O altă tendință a poeziei maturilor din Basarabia este arhetipalitatea lui Andrei Țurcanu din „Interior în roșu aprins”. Iar dintre semi-maturi se evidențiază Grigore Chiper cu „Roman-simulacru”, un optzecist pentru care scriitura este separată de existență. Optzecismul chiperian este elegant, decent, evitând stridențele și șocurile de limbaj. Criticul găsește că această poezie are „contururi feminine”.
Mai feminine decât ale Dianei Iepure, de exemplu, care rememorează afectiv-ironic copilăria basarabeană. Această poetă a reușit surprinzător în lumea literelor bucureșteană datorită felului în care a știut să valorifice nu muzeal, nici lacrimogen copilăria rurală de acum 30 de ani într-o zonă geografică mai bine protejată de civilizație decât însăși România!
Cu ce rămânem după lectura acestei cărți? Mai întâi, cu convingerea că volumele în care se strâng criticile literare alcătuiesc un fel de zonă tampon între critică și ficțiune. Colecțiile de cronici, prin spontaneitatea, subiectivitatea și diagnosticele lor sunt adevărate romane ale criticii literare. Aici se observă cel mai bine cantitatea de talent la scris, precum și agerimea gândirii pe care le posedă un critic literar. Exact un astfel de roman se arată în stare a scrie Nina Corcinschi, iar titlul spune tot: Arcul voltaic = nerv, combativitate, flexibilitate. Deci și criticii pot fi integrați în acel irritabile genus…
Întrebarea finală: când o să avem și noi un substantiv feminin pentru „critic”?