Seară de miercuri, săptămâna a șasea a Postului Mare, Teatrul de pe Lipscani. Publicul care a umplut ponosita sală numită până mai ieri Rapsodia (publicul obișnuit al chilipirurilor culturale marca Dan Puric) nu ar fi știut să spună, dacă l-ai fi luat la întrebări, pentru care dintre produsele din oferta “3 în 1” venise mai ales: pentru cele două cărți despre oroarea închisorilor comuniste românești care aveau să fie lansate sau pentru premiera spectacolului “Testament” (foto 1-3), realizat de Fineta Grigorescu “sub tutela spirituală a artistului Dan Puric”?
Au urcat pe scenă, în deschiderea evenimentului (pentru că un eveniment rotund a fost), meșterul Dan Puric, care a prezentat cărțile, a făcut introducerea la spectacol și a înmânat “Premiul pentru Demnitate Românească” (acordat de Fundația Aiud, al cărei președinte este) lui Gheorghe Jijie, românul încă verde la cei aproape 93 de ani ai săi, care își exprima, cu modestie, uimirea că este aplaudat, Doina Iovănel Spineanu, autoarea “romanului” “Teofan. Remember!”, mărturisitoare, fără floricele și ocolișuri, a credinței și nădăjduitoare în puterea României profunde, scriitorul Răzvan Codrescu, editorul volumului “Cumplite încercări, Doamne!”, și autorul acestuia, “dom’ profesor” Marcel Petrișor, cald, calm, optimist și iertător ca întotdeauna, ca majoritatea foștilor deținuți politici.Și a bătut gongul, și s-au stins luminile și a început slujba teatrală de cinstire a memoriei românilor ridicați, prin chinurile îndurate în închisorile comuniste, la rangul, nerecunoscut oficial, de martiri ai neamului.
Cu economia de mijloace specifică școlii de teatru a lui Dan Puric (o sărăcie voită, care obligă la virtuozitate și la imaginație creatoare), mișcarea trupurilor, lumina reflectoarelor, armoniile enesciene sau tânguirea Baladei lui Ciprian Porumbescu (ieșită, într-un colț întunecat de scenă, de sub arcușul Valentinei Coțofană), declamările sau recitările de poezie carcerală (versuri de Radu Gyr, Valeriu Gafencu, Andrei Ciurunga, Virgil Maxim, Aurel Dragodan, Petru Baciu, Mihai Văleanu, Demostene Andronescu, Corneliu Coposu și Mihai Eminescu), vocea de soprană a Oanei Berbec, glasul de stentor al lui Silviu Oltean rostind “Scrisoarea tatii” a lui Radu Gyr ori, dimpotrivă, fragilitatea adolescentină a lui Vasile Parascovei, câțiva pași de dans ai Leliei Marcu plus câteva proiecții foto-video sunt de ajuns pentru a reconstitui lumea ororilor anticreștine și antiromânești instituită, după războiul al doilea, de “eliberatorii” de la răsărit, ajutați, ce-i drept, de oportuniști autohtoni (dulăii din spectacol, interpretați de Toni Dumitrescu și Bogdan Durlicioiu, ținuți strâns în lesă de o tovarășă Natașă întruchipată de Ilona Hrestic). Din suferințele impuse celor care refuzau pactul cu diavolul s-a născut o nouă elită românească: aceea a rezistenților, a celor care în frigul, foamea, muncile istovitoare, bătăile și batjocurile din lagăre și închisori nu au abjurat, nu s-au îndoit, ci au scos din trupurile lor șubrezite de nevoințe și de boli puterea de a-și mărturisi, în versuri, credința și iubirea de neam.
Tonul general al spectacolului este de o gravitate solemnă, aproape liturgică. Aplauzele cu care sunt răsplătiți, la sfârșit, cei 23 de “protagoniști” (cum li se spune actorilor în programul spectacolului) sună frivol, publicul aplaudă cu strângere de inimă, conștient de nepotrivirea gestului. Este, totuși, unica modalitate de manifestare a prețuirii într-o sală de teatru.
La ieșirea din sală participanții la actul de omagiere primesc un sul de hârtie cu fragmente din poezia lui Andrei Ciurunga “Simplitate”:
“Nimeni nu va plânge pe gropile noastre
cum nu plângi iarba mieilor în lunci
sau infinitul zărilor albastre,
căci prea vom fi ai tuturor atunci.”
Să nu-i plângem, așadar, pe mucenicii noștri anticomuniști, să-i pomenim, cu imensă iubire și recunoștință, așa cum o face Fineta Grigorescu în acest spectacol mărturisitor.
