Paris, 1961. În filmul “Vă place Brahms?”, în pauza concertului, Ingrid Bergman și Anthony Perkins ies în stradă la cafeneaua de vis-à-vis să bea ceva. Luându-se cu vorba, ca orice îndrăgostiți, întârzie, iar plasatoarea nu le mai dă voie să intre în sală după începerea concertului.
București, 2011. La Teatrul Național, Sala mare, în pauza piesei “Vizita bătrânei doamne”, spectatorii îmbrăcați ca de la serviciu stau la coadă fie la o masă-tejghea cu chips, napolitane, ciocolățele și suculeț, fie la unica toaletă să facă pipilică, deoarece în sală fusese frig. Apoi, mult după ce a sunat gongul, nici o plasatoare nu le interzice întârziaților (din cauze de pipi sau cumpărat chips) accesul în sală după începerea actului doi.Puțin importă cei cincizeci de ani distanță dintre timpul unei ficțiuni cinematografice și cel al unei secvențe reale. Și mai puțin contează că așa zisul Mic Paris nu seamănă nicicând și nicicum cu Parisul. Contează atitudinea parizienilor și a bucureștenilor. Relaxarea de a te așeza la o masă peste drum de teatru, în pauza spectacolului. Rafinamentul de a te îmbrăca elegant, dar nu extravagant. Politețea de a nu deranja cu foșnete de pungă sau de a nu scula jumătate de rând în picioare după începerea concertului. Pe toate acestea parizienii le aveau și le-au păstrat, iar bucureștenii poate le-au avut cândva, dar le-au uitat. Așa încât, ieșind într-o altă seară de toamnă, de la teatru, pe una dintre cele mai mari artere centrale ale Bucureștiului în căutarea unui taxi, era să fiu stropit de un aurolac bătut de soartă care se bălăcea candid într-o băltoacă de la marginea trotuarului, imun la orice urmă de urbanism și civilizație. Și nimeni nu se sinchisea, cel mult se ferea.
Desigur, capitala, la fel cu celelalte mari orașe, a cunoscut explozia variantei dâmbovițeane a bistroului parizian – cârciumioara ascunsă nu la șosea, ci pe străzi lăturalnice marilor bulevarde, în interioarele reamenajate cu un bun gust retro și imaginație ale unor foste vile burghezo-moșierești atât de ostracizate (proprietarii și nu clădirile furate de la aceștia) de comuniști. Cele mai multe astfel de locante la care ajungi prin recomandarea unui prieten sau ca urmare a unor cercetări prealabile pe net, oferă atmosfera de bon vivre, de răsfăț culinar, de tihnă romantică; altele, deși mult lăudate de un connaisseur gurmand și erudit editorialist – este vorba de restaurantul Zexe – îți taie poftele și amorul de client oarecare cu o oră întârziere la serviciu, cu un patrician în farfurie față de cei doi comandați, cu o varză rece la sarmaua călduță și cu un mousse à la creme tare ca betonul la final. Poate că și astfel de anti-surprize fac parte din farmecul discret al Bucureștiului, pentru cine este predispus să treacă generos peste “unele mici detalii”. Așa cum ar face cu siguranță mulți dintre foștii mei colegi de liceu sau prieteni din studenție ce au avut amarnica, dar sănătoasa inspirație să renunțe definitiv la astfel de delicii și atitudini protocomuniste imediat după 13-15 iunie 1990. Acum, cel puțin ei își pot permite ca în scurtele vacanțe bi sau tri-anuale în țară să treacă cu privirea peste aurolacii și cerșetorii din toate piețele, să nu fie afectați de gropile și mizeria trotuarelor, să nu-i oripileze tencuiala căzută și cenușiul murdar al caselor sau blocurilor, să nu se exaspereze de mitocănia foștilor lor concetățeni, dintre care unii continuă să pută, să fie agresivi sau bădăran-gălăgioși, producând astfel un vid în jurul lor prin autobuzele supra-aglomerate. Eu însă, ca bucureștean get-beget, auto-condamnat la rămas acasă, nu-mi permit luxul acesta. Și atunci bombăn neîncetat. Măcar atât.