Mircea Malița – Secolul meu scurt. Editura RAO
La recentul Salon Internațional al Cărții Bookfest, a fost lansată o carte masivă (aproape 800 de pagini), formidabilă, a unui om formidabil – Mircea Malița, un guru al diplomației românești, volumul autobiografic „Secolul meu scurt”. Mircea Malița a fost un profesionist remarcabil: matematician, doctor în matematică; diplomat, fost ambasador în SUA (1982-1985), fost ministru adjunct de externe; fost ministru al Învățământului; fost ambasador la ONU și la Geneva; academician; eseist; profesor universitar, director de biblioteci în SUA. Anii ’70-’80 au fost cei mai bogați profesional pentru Mircea Malița. În anii ’70, academicianul, din postura de ministru al Educației, a introdus în școli și licee alte limbi străine decât rusa. La cei 87 de ani ai săi, Mircea Malița este în continuare un spirit vioi și popular. Este atât de prolific încât publică în fiecare an câte o carte. Are enorm de spus, pentru că are o uriașă experiență de viață și de diplomație. Este unul dintre puținii foști comuniști care, făcând parte din sistem, a fost – cum se spune – de partea bună.
Concepută sub forma unei autobiografii, cartea lui Mircea Malița face o incursiune în istoria României antebelice și postbelice, oferind un tablou politic, economic și cultural de o finețe aparte și cu o uimitoare minuțiozitate asupra detaliilor. Mai mult, lucrarea poate fi asemuită și cu un adevărat jurnal de călătorie cu popasuri pe tot globul, datorită activității de diplomat, președinte al mai multor organizații internaționale și asociații pe care a avut-o autorul. El alcătuiește o remarcabilă galerie de oameni politici, academicieni, scriitori, economiști, cât și alte personalități cu alte preocupări din multe domenii, un tablou grație căruia descoperim lucruri pe care e posibil istoria să le fi omis sau, pur și simplu, să fi rămas în dosare secrete. Portretele creionate de Mircea Malița, mai ales ale oamenilor politici și de cultură străini sunt absolut remarcabile și e uimitor cum a cunoscut, într-o viață de om, mai toate personalitățile contemporane care au făcut și au intrat în istorie.
Remarcabile sunt și ideile cu care își împănează amintirile. Iată două mostre:
„Eram, așadar, o existență confirmată de împrejurări prietenoase sau ostile, un om cu acte în regulă. Aveam identitate proprie, scrisă negru pe alb. Nu știam atunci că mă angajam într-o îndeletnicire continuă. Luasem un mosor în mână și începusem să derulez din el un fir al identităților pe care le voi îmbrățișa. Pe cea de la început scria român și ortodox, dar era repede urmată de cele geografice. Eram orădean, bihorean și crișean, după orașul și județul în care m-am născut și malul râului care trecea prin ele. Voi fi și carpatin când voi identifica strămoșii. Voi fi școlar și apoi licean. Gojdist la început, după numele faimosului liceu Gojdu. Am vrut să fiu și violonist, dar am eșuat după cinci ani de încercări. Una dintre cele mai importante descoperiri pe care le-am făcut la vârsta adultă a fost aceea a identității pe care ți-o dă profesiunea principală. Am rafinat această observare când am constatat că există două feluri de identități: una care provine din cultură și o alta care provine din civilizație. Am descoperit distincția între civilizație – care este universală, și deci unică, și culturi – care sunt specifice și localizate, și deci întotdeauna plurale. Ei bine, cultura dă statut și civilizația, roluri. Înclinarea spre filosofia umanității și literatură îți poate oferi un statut în măsura în care creezi ceva în ele. Științele, diplomația și educația țineau, prin caracterul lor universal, de civilizație. Poți avea roluri în ele în măsura în care reușești să produci ceva. Dacă te faci medic sau inginer, rolurile primite le poți juca oriunde, din Japonia până în Argentina. Mașinile, telefoanele, centralele, iluminatul se produc și se folosesc după reguli identice de-a lungul meridianelor. Dar poziția omului în societate provine din statutele pe care i le dă cultura. Cultura conferă unei națiuni întregi statut distinct. Este formidabil acest rol al culturilor care mențin întreaga omenire într-o permanentă diversitate. Deci, în realitate, depanăm două fire de culori diferite. Unul se referă la cunoștințele și vocațiile de tip universal și celălalt ține de specificitatea limbii și culturii proprii. De aceea omul are statut la el acasă și rol în lumea largă.
Identitățile mai stabile și rolurile mai schimbătoare le-am cunoscut după aceea în întreaga viață. Dar am mai constatat un lucru încă de mic. Binele și răul, frumosul și urâtul, adevărul și falsul nu sunt separate, așa cum le folosim noi, ci apar mereu împreună, ca și cum nu s-ar putea despărți. Viziunea aceasta dihotomică face casă bună cu mintea transilvanului în care soarta a fost deopotrivă vitregă și prielnică, putând-o domina pe una sau pe alta, în lungi perioade de timp, dar neputând să se instaleze permanent niciodată. Identitățile multiple ale regiunii în care m-am născut și care m-a găzduit au dus și la o mentalitate și un comportament care se integrau bine în istoria transilvană. Acest mental avea drept axiome diversitatea imensă a culturilor și perechile inseparabile ale opușilor. Rezultatul poate fi enunțat pe scurt. Ceea ce contează este cumințenia.”
Și:
„Imperiile sunt o specie politică și militară diferită de cea a țărilor mici. Ele sunt conduse de un singur principiu, o singură strategie: extinderea continuă, foamea de teritorii, obsesia supremației și a dominației asupra a tot ce le stă în cale.
Toate imperiile din jur i-au ajutat pe români de-a lungul istoriei lor să se elibereze de un jug și i-au întins cu seninătate imperială un altul.”