Problemele încep din start, atunci când creierul preia informații din mediul înconjurător prin intermediul simțurilor. Chiar și când stai liniștit într-o cameră, creierul primește mai multe informații decât poate stoca sau în baza cărora trebuie să decizi cum să acționezi. Poți conștientiza combinația de culori din covor, pozele de pe perete și cântecul păsărilor de afară. Observăm multe alte aspecte dintr-un peisaj, dar de foarte puține ne amintim mai târziu. De obicei, astfel de aspecte nu sunt importante și nu realizăm câte informații se pierd de fapt. Creierul face multe greșeli prin omisiune pentru că înlătură o mare parte din informațiile primite de îndată ce le clasifică drept neimportante.
Avocații cunosc acest principiu. Se știe că nu trebuie să ai încredere în declarațiile martorilor oculari, pentru că de cele mai multe ori își imaginează – ca și noi de altfel – că au văzut sau că își amintesc mai multe lucruri decât pot în realitate. Avocații se folosesc de acest principiu pentru a discredita martorii, făcând în așa fel încât aceștia să spună un lucru pe care avocatul apoi să îl desmintă, punând astfel la îndoială depoziția lor.
În afară de faptul că selectează informații, creierul trebuie, de asemenea, să decidă dacă să folosească scurtături, în funcție de ce apreciază că este mai important în situația respectivă: viteza de reacție sau acuratețea. De cele mai multe ori, creierul favorizează viteza de reacție, interpretând anumite evenimente în baza unui calcul estimativ, o metodă ușor de aplicat, dar nu întodeauna logică. În rest, folosește o abordare lentă și atentă, precum cea folosită în calculele matematice și în soluționarea puzzle-urilor logice. Psihologul Daniel Kahneman a câștigat Premiul Nobel pentru Economie pentru studierea acestor reguli de estimare și felul în care influențează comportamentul în viața de zi cu zi. (Colaboratorul său de o viață, Amos Tversky, a încetat din viață înainte de se bucura de aceeași onoare).
Mesajul care reiese din cercetările lor este că gândirea logică cere mult efort. De exemplu, încearcă să rezolvi repede următoarea problemă: “O bâtă de baseball și o minge costă împreună 1,10 dolari. Bâta costă cu 1 dolar mai mult decât mingea. Cât costă mingea?” Majoritatea oamenilor ar spune 10 cenți – un răspuns intuitiv, dar greșit. (Bâta costă 1,05 cenți, în timp ce mingea costă 5 cenți). Acest gen de scurtături mentale sunt des întâlnite: de fapt, oamenii au tendința să le folosească în aproape orice situație, cu excepția momentelor când li se sugerează direct să folosească logica. De cele mai multe ori răspunsul intuitiv este îndeajuns de satisfăcător încât să facă față situației, cu toate că este greșit.
În viața de zi cu zi, nu ni se cere prea des să rezolvăm probleme de logică, dar ni se cere de multe ori să ne spunem părerea despre oameni pe care nu îi cunoaștem foarte bine. Kahneman și Tversky au folosit o altă abordare să arate că aceste opinii nu sunt nici ele construite logic. De exemplu, au inițiat un experiment prin a le povesti persoanelor implicate despre Linda: “Linda are 31 de ani, este necăsătorită, fire deschisă, foarte inteligentă. A absolvit facultatea de filozofie. În perioada studenției era preocupată în mod deosebit de probleme legate de discriminare și de dreptate socială și lua parte la demonstrațiile împotriva folosirii armelor nucleare.” În continuare au cerut subiecților să aleagă propoziția care li s-a părut cea mai relevantă în descrierea Lindei dintr-o listă de trăsături atent întocmită.
Majoritatea oamenilor s-au gândit că cel mai probabil (a) “Linda este funcționară la bancă și activează în mișcarea feministă” decât că (b) “Linda este funcționară la bancă”. Alegerea (a) ține de intuiție, întrucât multe dintre celelalte caracteristici ale Lindei – cu privire la dreptatea socială și așa mai departe – sugerează că ar putea activa în mișcarea feministă. Totuși, această caracterizare nu este corectă, pentru că oricine este (a) “funcționară la bancă și activează în mișcarea feministă” este și (b) “funcționară la bancă”. Și evident grupul (b) include și alți funcționari de la bancă care poate sunt activiști sau indiferenți la aceste aspecte.
În această situație, chiar și participanții cei mai sofisticați, cum ar fi absolvenții de statistică, fac greșeala de a trage o concluzie care contrazice direct logica. Șansele sunt mult mai mari ca Linda să fie activistă în mișcarea feministă decât să nu fie activistă, dar nu aceasta era, de fapt, întrebarea. Această tendință puternică de a atribui oamenilor grupuri de caracteristici asemănătoare fără dovezi care să le susțină este o modalitate rapidă de a estima eventuale consecințe, dar poate, de asemenea, să dea naștere ușor multor stereotipuri și prejudecăți, atât de des întâlnite în societatea de astăzi.
Și culmea, multe dintre lucrurile pe care le spunem nici măcar nu reflectă ceea ce gândim cu adevărat. Un studiu celebru efectuat asupra pacienților cu deficiențe mintale demonstrează această teorie. Pacienții au fost tratați de epilepsie în stadiu avansat printr-o intervenție chirurgicală prin care s-a întrerupt conexiunea dintre cele două jumătăți ale creierului, emisfera stângă și emisfera dreaptă, separând scoarța cerebrală care le unește, astfel încât atacurile de epilepsie să nu se transmită de la o emisferă la alta. Asta înseamnă că jumătatea stângă nu știa literalmente ce face jumătatea dreaptă, și invers.
Oamenii de știință le-au dat acestor pacienți cu “creierul împărțit” o comandă scrisă cum ar fi “Ridică-te și mergi spre ușă” în așa fel încât informația să fie percepută doar de partea dreaptă a creierului. Apoi i-au întrebat cu voce tare “De ce te-ai dus adineaori la ușă?” Pentru că zonele aferente vorbirii sunt de obicei localizate în emisfera stângă, partea care știe răspunsul este diferită de partea care poate să dea răspunsul. În mod surprinzător, pacienții nu au spus “Nu știu”. Dimpotrivă, au inventat diverse scuze, spunând lucruri ca “Am mers sa-mi iau un suc!” sau “A trebuit să merg la baie.” Astfel s-a ajuns la concluzia că emisfera stângă conține “un traducător” care interpretează evenimentele din mediul înconjurător chiar dacă nu înțelege exact se se întâmplă.
Savanții au arătat unui alt pacient două poze: o gheară de găină către emisfera stângă a creierului și un peisaj de iarnă către cea dreaptă. Când pacientul a fost rugat să aleagă o imagine similară dintr-un alt pachet de imagini, a ales corect o poză cu o lopată cu mâna stângă (controlată de partea dreaptă a creierului) și una cu o găină cu mâna dreaptă (controlată de partea stângă a creierului). Când i s-a cerut să explice alegerea făcuta, a răspuns: “Oh, foarte simplu. Gheara de găină ține de găină și ai nevoie de o lopată să cureți în coteț la găini.”
Suntem în toate mințile?
Când oamenii vorbesc despre “creierul din stânga” și despre “creierul din dreapta” se referă la cele două jumătăți ale scoarței cerebrale. Deși există câteva diferențe notabile între ele în ceea ce privește funcțiile, aceste particularități sunt deseori neînțelese.
Vorbirea, la majoritatea oamenilor, este controlată de emisfera stângă a creierului, care este de asemenea responsabilă pentru calculele matematice și pentru alte forme de soluționare a unor probleme logice. În mod surprinzător însă, ea este și sursa unor informații memorate greșit sau imaginate, fiind locul unde se regăsește și “interpretul”. Toate ca toate, partea stângă a creierului pare să aibă nevoie acută de logică și de organizare – atât de acută, încât dacă nu înțelege ceva, răspunde de obicei prin inventarea unor explicații plauzibile care să justifice lipsa sensului.
Partea dreaptă a creierului este mult mai organizată și mai veridică atunci când se raportează la ce se întâmplă în jurul nostru. Controlează percepția în spațiu și analiza obiectelor prin atingere și excelează în sarcinile vizual-motorii. Emisfera dreaptă este mult mai bine ancorată în realitate și mai puțin “artistică” și “emoțională.” Este un fel de Joe Friday care dacă ar putea vorbi, ar spune cel mai probabil: “Doamnă! Concret!”
Aceste probleme de ignorare a unor informații, de folosire a scurtăturior și de inventare a unor explicații plauzibile se cumulează într-un fenomen pe care psihologii îl numesc “orbirea la schimbare”. De exemplu, cele două fotografii. Care este diferența între ele? (Pont: bărbații de o anumită vârstă, aveți mare grijă!)
Când oamenii se uită la o poză complexă ca aceasta, pot să identifice diferențele dintre imaginile fotografiate. Dar dacă imaginea a fost mișcată în momentul tranziției de la una la alta, atunci le este mult mai greu să facă diferența. Acest lucru se întâmplă pentru că memoria noastră vizuală nu este foarte bună.
Sandra Aamodt, Sam Wang – Secretele creierului uman. De ce pierdem cheile de la mașină, dar nu uităm cum să conducem și alte enigme ale vieții. Editura Litera, colecția IQ230. Traducere de Maria Melania Tudorancea