Mit: Folosim doar 10% din creier
Întreabă un grup de oameni aleși la întâmplare ce știu despre creier și vei vedea că mulți consideră că folosim probabil doar 10% din capacitatea creierului. La nivel mondial, această convingere îi face pe specialiștii în neuroștiință să plece capul temători și îngrijorați. Mitul cu cei 10% s-a stabilit în Statele Unite acum mai bine de un secol, ajungându-se ca jumătate din populația globului, până în îndepărtata Brazilie, să creadă acest lucru.
Însă pentru oamenii de știință care studiază creierul această idee nu are nici o noimă; creierul este o mașinărie foarte eficientă și, din câte se pare, toate funcțiile lui sunt necesare. Poate că mitul spune un lucru pe care vrem să îl auzim cu toții, altfel nu i se explică longevitatea. Persistența acestui mit de-a lungul vremii se explică probabil prin mesajul optimist pe care îl transmite. Dacă în mod normal folosim numai 10% din creier, cum ar fi dacă am folosi chiar și numai o mică parte din restul de 90%! Cu siguranță ideea este interesantă și, într-un fel, democratică. Până la urmă, dacă fiecare dintre noi avem o capacitate mentală neutilizată atât de mare, atunci nu se mai pune problema de prostime, ci numai de o grămadă de potențiali Einstein care nu au învățat încă să își folosească creierul cum trebuie.
Această formă de optimism a fost exploatată de tot felul de guru, adepți ai ideii de autoperfecționare, ca să vândă o serie nesfârșită de programe de îmbunătățire a performanței creierului. Dale Carnegie a folosit ideea pentru a-și vinde cărțile și pentru a-și influența cititorii în anii 1940. Carnegie a propulsat puternic acest mit prin faptul că a atribuit ideea unui fondator al psihologiei moderne, William James. Cu toate că niciunde în scrierile sau în discursurile lui James nu s-a făcut vreo referire la cei 10%. Este adevărat că James a susținut în fața adepților săi ideea că oamenii dețin mai multe resurse mentale decât folosesc. Poate că unul dintre ascultătorii lui mai imaginativi a luat ințiativa, alocând ideii formulate de James și un procentaj științific.
Această idee a prins foarte bine în rândul persoanelor interesate în percepția extrasenzorială (PE) și în alte fenomene psihice. Adepții acestui gen folosesc deseori teoria celor zece la sută pentru a explica existența unor abilități speciale. Ideea că se încearcă transformarea unei credințe populare într-un fapt științific nu e ceva nou, dar este cu atât mai remarcabil când chiar “faptul științific” este un fals.
În realitate, ne folosim creierul în totalitate, în fiecare zi. Dacă diverse părți ale creierului ar fi inactive, nu am simți vreo diferență când acestea sunt afectate. Cu siguranța ni s-a demonstrat contrariul! Metodele funcționale de imagistică ce permit măsurarea activității creierului arată că până și sarcinile simple sunt suficiente pentru a face creierul să funcționeze la capacitate maximă.
O posibilă explicație pentru modul în care a apărut mitul celor zece la sută vine din faptul că funcțiile anumitor părți ale creierului sunt îndeajuns de complexe încât atunci când sunt afectate, urmările sunt relativ subtile. De exemplu, oamenii cărora le-au fost afectați lobii frontali, continuă în cele mai multe cazuri, să îndeplinească o bună parte din activitățile cotidiene, fără a alege însă corect tipul de comportament adecvat unei anumite situații. Spre exemplu, un astfel de pacient s-a putea ridica în picioare în mijlocul unei ședințe ca să urineze într-un ghiveci cu flori din colțul sălii. Nu mai e nevoie să spunem cât de greu le este acestor oameni să își găsească un loc în lume.
Primii specialiști în neuroștiință au întâmpinat dificultăți în descifrarea rolului părților frontale ale creierului pentru că, de cele mai multe ori, lucrau cu șoareci de laborator. În laborator, șoarecii duc o viața destul de simplă. Trebuie să își poată vedea apa și mâncarea, să meargă până la ele și să le consume. Și nu prea trebuie să facă mai mult de atât pentru a supraviețui. Nici una dintre activitățile lor nu cere folosirea lobilor frontali și, în consecință, unii dintre primii specialiști în neuroștiință au avansat ideea că poate aceste părți frontale nu au un rol prea important. Mai târziu, teste mai sofisticate au demonstrat contrariul, dar mitul era deja adânc înrădăcinat.
Astfel de experiemente i-au determinat pe psihologi să își forțeze norocul și să încerce metode neortodoxe pentru a-i face pe oameni să greșească și astfel să analizeze diverse aspecte în comportamentul lor. Într-unul dintre experimentele noastre favorite, un cercetător oprește pe cineva pe stradă pentru a cere câteva indicații. În timp ce persoana vorbește, câțiva muncitori cară o ușă mare printre cei doi, împiedicându-i să se vadă. În spatele ușii, cercetătorul este înlocuit de un altul, acesta continuând conversația ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Chiar și atunci când a doua persoană arată complet diferit de prima, sunt aproximativ 50% șanse ca persoana întrebată să observe schimbarea.
În cadrul unui alt experiment, subiecții se uită la o înregistrare video în care trei studenți, îmbrăcați în tricouri albe, își pasează mingea de la unul la altul, în timp ce alți trei studenți, îmbrăcați în tricouri negre, fac același lucru cu o altă minge. Privitorilor li s-a cerut să numere pasele studenților în alb. Cele două grupuri se amestecă, iar o persoană îmbrăcată într-un costum de gorilă apare în mijlocul jocului, trecând dintr-o parte în alta după ce, în prealabil, se oprește în fața camerei să se bată cu pumnul în piept. Aproape jumătate dintre privitori nu văd acest eveniment. Astfel de experimente ilustrează faptul că percepem doar o parte din ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
Am stabilit deja că nu ne putem baza pe amintirile din trecut, iar percepția asupra prezentului este foarte selectivă. Așa că acum nu vei mai fi probabil uimit să afli că și abilitatea de a îți imagina viitorul este compromisă. Așa cum explică Daniel Gilbert în cartea sa În căutarea fericirii, atunci când încercăm să ne imaginăm în viitor, creierul are tendința de a umple golurile cu diverse detalii, multe dintre ele ireale, lăsând multe alte informații importante pe dinafară. Cu ochii ațintiți asupra realității, ca și cum ar fi un film despre viitor în derulare, riscăm să ne împiedicăm de obstacole vizibile din prezent sau să ratăm șanse reale de succes, pe măsură ce ne planificăm viața.
Acum te întrebi probabil dacă mai poți avea încredere în ceva din ceea ce îți spune creierul să faci, dar trebuie să ne gândim că milioane de ani de evoluție stau la baza alegerilor lui aparent ciudate. Creierul procesează selectiv acele detalii din mediul înconjurător care în timp s-au dovedit cele mai relevante în procesul de supraviețuire, acordând o atenție deosebită evenimentelor neașteptate. Așa cum am văzut, creierul spune rareori adevărul, dar ne spune în principiu ceea ce trebuie să știm. Despre câți dintre prietnii tăi poți spune același lucru?
Sandra Aamodt, Sam Wang – Secretele creierului uman. De ce pierdem cheile de la mașină, dar nu uităm cum să conducem și alte enigme ale vieții. Editura Litera, colecția IQ230. Traducere de Maria Melania Tudorancea.