Irina Mavrodin, unul dintre cei mai importanti traducatori romani de literatura franceza, poet si eseist de mare profunzime si forta, si-a consacrat viata scrisului, sacrificandu-i totul. Astazi nu regreta nimic – nici renuntarile, nici neimplinirile. atie ca asa trebuia sa se intample. Cand a luat existenta ei aceasta turnura? S-ar parea ca pe la varsta de 17 ani… (Marcela Gheorghiu-Zamfir)
Copilaria, familia, felul in care am fost educata de parinti mi-au influentat in mod covarsitor optiunea. Dar mai ales modelul care l-a reprezentat pentru mine tata a fost definitoriu.
El, Anastase Mavrodin, a fost profesor de franceza – un dascal de mare anvergura -, mai intai la Oradea, unde m-am si nascut, apoi la faimosul Liceu “Unirea” din Focsani, unde parintele meu facea carte in adevaratul inteles al cuvantului, cum nu fac astazi nici profesorii universitari.
E adevarat ca era si un context favorabil, manualele de franceza erau extraordinare – practic, de pe bancile unor scoli de acest tip, ieseai toba de literatura si limba franceza.
Am tinut in mana carti frantuzesti de la cea mai frageda varsta si, in ciuda faptului ca in casa nu se vorbea aceasta limba, de mica am avut sentimentul foarte curios al unei duble apartenente: la Romania si la Franta.
Mama, Maria Mavrodin, medic de mare clasa, una dintre primele femei din Romania care au practicat meseria de oftalmolog, era ea insasi francofila, vorbea curent aceasta limba, facuse o pasiune pentru literatura franceza.
In mod curios, in ultimele ei luni de viata – avea 90 de ani si era foarte bolnava -, imi cerea sa-i dau sa citeasca numai carti frantuzesti.
Nascuta si crescuta intr-un asemenea mediu, ideea mea absolut naturala era ca imi voi face studiile in Franta. N-a fost sa fie asa. Am mai prins inca liceul de tip vechi, cu o anume programa si un anume mod de predare.
Cand am luat hotararea sa ma inscriu la Universitate, am ezitat intre latina, romana si franceza. Dar, asa cum se intampla in viata, hotararea mi-a fost influentata de cateva intamplari esentiale, lucruri imponderabile pe care nu le percepi astfel decat mult timp dupa ce au devenit amintire.
Trebuie sa spun – o fac pentru prima oara – ca pe la 16-17 ani m-am imbolnavit grav de o boala in egala masura romantica si oribila pe atunci – tuberculoza. Am contractat-o in urma unei drastice cure de slabire.
?inusem regimul impreuna cu cea mai buna prietena si ne-am imbolnavit amandoua. Dezastru in familie, a trebuit sa intrerup liceul, a urmat internarea intr-un sanatoriu faimos, cel de la Moroieni, si casatoria foarte romantica, rapida cu medicul care ma ingrijea.
Era si el foarte tanar, desi mie pe vremea aceea nu mi se parea chiar asa: el avea 27 de ani, in timp ce eu aveam doar 17. La 19 ani eram maritata. Sunt niste lucruri pe care nu le-am mai spus pana acum nimanui.
In sfarsit, m-am vindecat – se pare pe deplin, fiindca de atunci n-am mai avut nici o problema -, dar s-ar fi putut intampla, lucru firesc de altfel, ca aceasta casatorie sa ma determine sa raman acolo, la Moroieni.
Intr-un fel, destinul meu parea pecetluit. M-am hotarat insa sa-mi termin liceul si, intr-o buna zi, m-am dus la Facultatea de Litere din Bucuresti, unde sectia cu cea mai mare cautare era Romana.
Dorinta mea nativa de a ma confrunta cu tot ce e dificil m-a facut sa ma indrept spre aceasta sectie. Imediat insa, m-am razgandit si am trecut la Franceza. Ajunsa aici, m-am razgandit din nou si mi-am spus ca trebuie sa urmez Latina.
Am inteles insa rapid ca pentru Latina imi trebuia o frecventa serioasa, iar eu trebuia sa stau mai mult in sanatoriu, langa sotul meu, asa ca am ramas la Franceza. Asta se petrecea cam prin 1950.
In primii trei ani, aproape ca n-am frecventat cursurile. Nimeni insa nu mi-a facut greutati din pricina asta. Nu eram inscrisa nici in Uniunea Tineretului Comunist, si astfel am ramas oarecum pe dinafara.
Veneam la examene cu regularitate si luam cele mai mari note. Am terminat facultatea cu diploma de merit, am avut media cea mai mare. In anul IV m-am pomenit cu propunerea de a ramane la catedra ca preparator.
Era o perioada in care, in virtutea unei inertii, dosarul conta si nu conta. Al meu nu era bun deloc, dimpotriva, era catastrofal. Cu toate acestea, am acceptat: probabil ca nota contase.
Probabil ca sistemul de supraveghere nu era inca bine pus in opera. Am acceptat dupa o ezitare destul de lunga, prilejuita de faptul ca asta insemna sa ma mut la Bucuresti, deci sa provoc o ruptura intre mine si sotul meu. Pana la urma, la asta s-a si ajuns. Dupa zece ani de casnicie, am ajuns la divort.
Cariera mea didactica a inceput, asadar, in ’54 si s-a incheiat in ’85. Treizeci si unu de ani de invatamant la Universitatea din Bucuresti, Catedra de Limba si Literatura Franceza. Adevarul este ca am facut o facultate foarte proasta, in plin prolectultism.
Fusesera scosi din programa de franceza practic toti marii autori, iar cei care ramasesera aveau parte de o interpretare cat se poate de tendentioasa, tezista, cu lupta de clasa, critica burgheziei, critica aristocratiei.
Balzac, Rabelais erau discutati numai sub acest aspect, in timp ce Proust fusese complet eliminat.
Circula conceptul de literatura burgheza, putreda, decadenta. Cand mi-am inceput cariera didactica – intai ca asistenta a lui Al. Dimitriu-Pausesti, un remarcabil profesor de literatura franceza si unul dintre reprezentantii de marca ai grupului nostru suprarealist, si apoi singura dupa iesirea lui la pensie -, am reintrodus autori importanti, care nu mai figurau in programele de invatamant, si am sustinut ideea de a-i interpreta cum trebuie.
Nu am facut niciodata treaba asta cu sentimentul ca risc foarte mult. Nu am avut niciodata sentimentul ca mi s-ar pune un pistol la tampla, pentru ca nu mi s-a pus. Nu a venit nimeni sa controleze ce si cum predau si sa ma puna la zid.
Nu aveam, asadar, un sentiment de risc major, desi senzatia ca ma lansez pe un teren primejdios o aveam. Am predat un Camus foarte corect, asa cum trebuia predat, l-am si tradus – or, din punct de vedere ideologic, Camus este totalmente antimarxist; am predat si un Proust foarte corect, care si el, marxist vorbind, se situeaza la polul opus; am predat foarte multa literatura franceza care si-n Franta era de ultima ora.
Spre stupoarea generala, am facut o teza de doctorat “Natalie Sarraute si noul roman” intr-un moment in care temele erau de genul “Balzac in Romania” sau “Romain Rolland in Romania”. In tot acest rastimp, parintii au fost alaturi de mine intr-un mod exemplar.
Familia a insemnat enorm pentru mine. ai poate ca aici ar fi momentul sa vorbesc un pic si despre ea. Tata are o istorie cutremuratoare. El a fost arestat, a facut trei ani de canal, iar cand s-a intors a predat romana, facand naveta intre nu stiu cate comune.
A continuat sa ramana acelasi profesor exemplar pe care-l stiam. Presupun ca a fost arestat in ’47-’48, pentru ca facuse politica national-taranista. A fost arestat fara a fi judecat.
Dupa iesirea din inchisoare, fiind o fire bataioasa, a cerut reabilitarea, pe care bineinteles nu a primit-o. In schimb a fost reincadrat, dar nu la licee de valoarea Liceului “Unirea” din Focsani, ci la unele gen Panciu, Vidra…