“La careu, într-o dimineață, directorul, cu vocea sumbră pe care-o păstra pentru exmatriculări și înfrângeri sportive catastrofale, a anunțat că avea o veste proastă, și anume că Robson din clasa a zecea de științe exacte murise în weekend. Peste susurul vocilor temătoare, ne-a spus că Robson pierise în floarea tinereții, că dispariția lui era o pierdere pentru întreaga școală și că aveam să fim prezenți cu toții – simbolic – la înmormântare. De fapt, totul, mai puțin ce voiam să știm: cum, de ce, iar dacă se dovedea a fi fost o crimă, cine-o comisese.
-Eros și Thanatos, a comentat Adrian înainte de prima oră a zilei. Thanatos a-nvins din nou.
-Robson nu prea era genul Eros-și-Thanatos, i-a spus Alex.
Colin și cu mine am aprobat din cap. Știam fiindcă fusese la noi în clasă vreo doi ani: un băiat cuminte și fără imaginație, cu o sobră lipsă de interes față de materiile umaniste, care-și văzuse de drum fără să jignească pe nimeni. Acum ne jignise el pe noi asigurându-și notorietatea printr-o moarte timpurie. Chiar că floarea tinereții: acel Robson pe care-l cunoscuserăm era materie vegetală.
Nu s-a menționat nicio boală, un accident cu bicicleta sau o acumulare de gaze, iar zvonul de după câteva zile (alias Brown dintr-a zecea de matematică) ne-a furnizat ceea ce autoritățile nu putuseră sau nu doriseră. Robson își lăsase prietena gravidă, se spânzurase în pod și fusese găsit abia după două zile.
-N-aș fi crezut că știa să se spânzure.
-Era într-a zecea cu profil de științe exacte.
-Dar ai nevoie de-un tip special de nod.
-Asta doar în filme. Și la execuțiile adevărate. Poți s-o faci și cu un nod obișnuit. Doar că-ți ia mai mult până te sufoci.
-Cum credem că e prietena lui?
Am luat în discuție opțiunile cunoscute: virgină (acum ex-virgină), înțepată, vânzătoare ușuratică, femeie mai în vârstă și experimentată, curvă doldora de boli venerice. Am dezbătut chestiunea până când Adrian ne-a reorientat interesul.
-Camus a spus că sinuciderea e singura problemă filozofică adevărată.
-În afară de etică, politică, estetică, natura realității și toate celelalte.
Riposta lui Alex a avut un “ce” tăios.
-Singura adevărată. Problema fundamentală, de care depind toate celelalte.
După o îndelungată analiză a sinuciderii lui Robson, am conchis că putea fi considerată filozofică doar în sensul aritmetic al termenului: din cauză că era pe cale să provoace creșterea populației lumii cu un locuitor, Robson hotărâse că era de datoria lui etică să se asigure că numărul oamenilor rămânea același. Însă în toate celelalte privințe am apreciat că Robson ne dezamăgise și pe noi, și ideea de gândire serioasă. Gestul lui fusese nefilozofic, autosuficient și neartistic – cu alte cuvinte, nepotrivit. Cât despre bilețelul lui de sinucigaș, pe care, conform zvonurilor (Brown și de data asta), scria “Iartă-mă, mămico”, ni s-a părut că ratase o puternică ocazie educativă.
Poate că n-am fi fost atât de aspri cu Robson, dacă n-ar fi existat un fapt central, inamovibil: Robson era de vârsta noastră, după standardele noastre era absolut banal, și, totuși, nu numai că reușise să-și găsească o prietenă, dar în mod incontestabil făcuse sex cu ea. Nenorocitul dracului! De ce el, și nu noi? De ce niciunul dintre noi nu avusese măcar experiența de-a eșua să-și găsească o prietenă? Cel puțin umilința acestui rateu ne-ar fi sporit înțelepciunea generală, ne-ar fi dat ceva negativ cu care să ne lăudăm (“De fapt, m-a făcut «Dobitoc plin de bube, cu carisma unui pantof de pânză»”). Știam din lecturile din marea literatură că Iubirea implica Suferință și am fi făcut bucuroși practică la Suferință, dac-ar fi existat o promisiune implicită – poate chiar logică, de ce nu? – că avea să vină și Iubirea.
Asta era încă una dintre temerile noastre: că Viața nu avea să semene cu Literatura. Uitați-vă la părinții noștri – veneau cumva din Literatură? În cel mai bun caz, puteau să aspire la condiția de spectatori și gură-cască, parte dintr-un context social pe fundalul căruia se puteau întâmpla lucruri adevărate și importante. De exemplu? Păi, lucrurile de care era plină Literatura: iubire, sex, prietenie, fericire, suferință, trădare, adulter, bine și rău, eroi și ticăloși, vinovăție și inocență, ambiție, putere, dreptate, revoluție, război, tați și fii, mame și fiice, individul împotriva societății, succes și eșec, crimă, sinucidere, moarte, Dumnezeu. Și cucuvelele. Sigur, existau și alte tipuri de literatură – teoretică, autoreferențială, lăcrămos autobiografică – dar erau doar niște labe triste. Literatura autentică era despre adevărul psihologic, emoțional și social, așa cum reieșea din acțiunile și din gândurile protagoniștilor; romanul era despre personajele care cresc cu timpul. Oricum, asta ne spusese Phil Dixon. Și singura persoană – în afară de Robson – a cărei viață conținea elemente vag romanești era Adrian.
-De ce l-a lăsat maică-ta pe taică-tău?
-Nu știu precis.
-Maică-te avea pe cineva?
-Taică-tău era încornorat?
-Taică-tău avea amantă?
-Nu știu. Au zis c-o să-nțeleg când o să fiu mare.
-Asta promit mereu. Dar ce-ar fi să explicați acum? vin și-i întreb.
Atâta doar că n-o spusesem niciodată. Și din câte-mi dădeam seama, casa noastră nu ascundea niciun mister, spre rușinea și dezamăgirea mea.
-Poate că maică-ta are-un amant tânăr.
-De unde să știu? Nu ne-ntâlnim niciodată acolo. Vine ea la Londra de fiecare dată.
Era inutil. Într-un roman, Adrian nu numai c-ar fi acceptat lucrurile așa cum i se spuneau. Care era rostul unei situații demne de-un roman, dacă protagonistul nu se comporta așa cum ar fi făcut-o într-o carte? Adrian ar fi trebuit să se pună pe filat sau să-și strângă banii de buzunar și să angajeze un detectiv particular; poate c-ar fi trebuit să ne lansăm tuspatru într-o Expediție de Căutare a Adevărului. Sau ar fi semănat mai puțin cu literatura și prea mult cu o poveste pentru copii?
La ultima oră de istorie din an, Moș Joe Hunt, care-și călăuzise elevii letargici printre Tudori și Stuarți, printre victorieni și edwardieni, prin Creșterea Imperiului și prin Ulterioara sa Descreștere, ne-a invitat să privim înapoi la toate secolele acelea și să încercăm să tragem niște concluzii.
-Poate că n-ar fi rău să-ncepem cu întrebarea, aparent simplă, ce e Istoria. Ai vreo părere, Webster?
-Istoria constă în minciunile învingătorilor, am răspuns, puțin prea repede.
-Da, m-am temut că asta o să zici. Mă rog, dacă tot ai ținut-o minte, ea constă și în autoamăgirile învinșilor. Simpson?
Colin era mai pregătit decât mine.
-Istoria e un sendviș cu ceapă crudă, domnule.
-Din ce motiv?
-Fiindcă se tot repetă, domnule. Am văzut-o la nesfârșit și-n anul ăsta. Aceeași veche poveste, aceleași vechi oscilări între tiranie și răzvrătire, război și pace, prosperitate și pauperizare.
-Intră destul de multe într-un singur sendviș, nu găsești?
Am râs mult mai mult decât era cazul, cu isteria tipică sfârșitului de trimestru.
-Finn?
-“Istoria e acea certitudine produsă în momentul când imperfecțiunile memoriei se întâlnesc cu inadecvările documentării.”
-Serios? Unde-ai găsit chestia asta?
-În Lagrange, domnule. Patrick Lagrange. E francez.
-La mintea cocoșului. Ești amabil să ne dai și-un exemplu?
-Sinuciderea lui Robson, domnule.
S-a auzit cum câțiva elevi și-au ținut respirația, în timp ce alții și-au întors brusc capetele. Însă Hunt, la fel ca alți profesori, îi conferise un statut special lui Adrian. Când încercam noi, ceilalți, câte-o provocare, era desconsiderată și văzută ca o formă de cinism pueril – încă un lucru de care aveam să scăpăm la un moment dat. Provocările lui Adrian erau bine-venite într-un fel și considerate niște căutări stângace ale adevărului.
-Ce legătură are asta cu subiectul?
-E un eveniment istoric, domnule, chiar dacă minor. Dar recent. Așa c-ar trebui să ne vină ușor să-l considerăm ca făcând parte din istorie. Știm că Robson a murit, știm că avea o prietenă, știm că prietena e gravidă – sau a fost. Ce altceva mai avem? Un singur document, un bilețel de sinucigaș pe care scrie “Iartă-mă, mămico” – cel puțin așa susține Brown. Mai există bilețelul ăla? A fost distrus? Avea Robson și alte motive în afara celor evidente? În ce stare de spirit se găsea? Putem fi siguri că era copilul lui? Nu știm, domnule, chiar dac-a trecut atât de puțin timp. Și-atunci cum ar putea cineva să scrie povestea lui Robson peste cincizeci de ani, cînd părinții lui o să fie morți, iar prietena lui o să fie de negăsit și oricum n-o să vrea să-și amintească de el? Vedeți care e problema, domnule?
Ne-am uitat cu toții la Hunt, întrebându-ne dacă nu cumva de data asta Adrian mersese prea departe. Cuvântul “gravidă” părea să plutească deasupra tuturor ca praful de cretă. Cât despre sugestia îndrăzneață a paternității alternative, a lui Robson Încornoratul Școlii… După un timp, profesorul a replicat.
-Văd care e problema, Finn. Dar cred că subestimezi istoria. Cu tot cu istorici. Să presupunem, de dragul discuției, că Robson putea să suscite interes istoric. Istoricii s-au confruntat întotdeauna cu lipsa dovezilor directe pentru diverse lucruri. Chiar s-au obișnuit cu asta. Și nu uita că-n cazul de față ar fi existat o anchetă și prin urmare un raport al legistului. Se prea poate ca Robson să fi ținut un jurnal, să fi trimis scrisori sau să fi avut convorbiri telefonice al căror conținut e ținut minte de cineva. Se prea poate ca părinții lui să fi răspuns scrisorilor de condoleanțe pe care le-au primit. Și chiar și peste cincizeci de ani, dată fiind speranța de viață de la ora actuală, tot s-ar mai găsi câțiva foști colegi de școală care să poată da interviuri. S-ar putea ca problema să fie mai puțin gravă decât îți închipui.
-Dar nimic nu poate acoperi absența mărturiei scrise a lui Robson, domnule.
-Într-un fel, nu. Pe de altă parte, istoricii trebuie să privească explicațiile participantului la evenimente cu o doză de scepticism. De multe ori, declarațiile făcute cu ochii spre viitor sunt cele mai suspecte.
-Dacă spuneți, domnule.
-Iar stările de spirit pot fi deduse adeseori din acțiuni. Se-ntâmplă foarte rar ca tiranul să trimită un bilet în care să ceară eliminarea unui dușman.
-Dacă spuneți, domnule.
-Ei bine, spun.
Oare chiar ăsta a fost schimbul de replici? Mai mult ca sigur că nu. Și totuși, așa mi-l amintesc cel mai bine.
Am terminat școala, ne-am promis prietenie pe viață și am plecat fiecare pe drumul lui. Nimeni nu s-a mirat că Adrian a obținut o bursă la Cambridge. Eu am urmat istoria la Bristol; Colin s-a dus la Sussex, iar Alex a intrat în afacerea tatălui său. Ne-am trimis scrisori unul altuia, așa cum făceau oamenii – inclusiv cei tineri – pe vremea aceea. Dar nu prea aveam idee despre rigorile epistolare, așa că egocentrismul dominant preceda adeseori urgențele referitoare la conținut. Să începi o scrisoare cu “Ca urmare a primirii epistolei tale din data de 17” ni s-a părut, pentru un timp, ceva foarte spiritual.
Am jurat să ne-ntâlnim ori de câte ori cei trei studenți se întorceau acasă de la universitate pentru vacanță; totuși, nu ne-a ieșit de fiecare dată. Iar schimburile de scrisori păreau să fi recalibrat dinamica relațiilor dintre noi. Cei trei membri ai grupului inițial își scriau mai puțin frecvent și mai puțin entuziast unul altuia decât îi scriau lui Adrian. Îi voiam atenția, aprobarea; îl curtam și-i spuneam în primul rând lui cele mai bune povești; fiecare dintre noi credea că era – și că merita să fie – mai aproape de el decât ceilalți. Și deși ne făceam cu toții prieteni noi, eram cumva convinși că Adrian nu-și făcea – că noi îi eram în continuare cei mai apropiați, că depindea de noi. Oare o făceam doar ca să mascăm faptul că depindeam toți trei de el?
Iar pe urmă viața a preluat controlul, iar timpul a început să se grăbească. Altfel spus, mi-am găsit o prietenă. Sigur, mai întâlnisem câteva fete înainte, dar fie că siguranța lor de sine mă făcea să mă simt stingher, fie neliniștea lor o sporea pe-a mea. Se părea că exista un cod masculin secret, pe care tinerii suavi de douăzeci de ani îl pasau tinerilor tremurători de optsprezece și care, odată însușit, te ajuta “să agăți” fete și, în anumite împrejurări, “să-ți faci treaba” cu ele. Dar nu l-am învățat și nu l-am înțeles niciodată – probabil că nu mi-e clar nici acum. “Tehnica” mea consta în absența oricărei tehnici; alții, pe bună dreptate, fără îndoială, considerau că ăsta era un handicap. Până și scenariul teoretic simplu, de tipul ți-ar-plăcea-să-bei-ceva-vrei-să-dansăm-pot-să-te-conduc-acasă-ce-zici-de-o-cafea?, implica un curaj de care eram incapabil. Stăteam pur și simplu într-un loc și încercam să formulez remarci interesante, așteptându-mă totodată să copromit totul. Țin minte că eram la o petrecere în primul trimestru, beam și eram trist, iar când o fată care trecea pe lângă mine m-a întrebat cumsecade dacă-mi era bine, m-am trezit că răspund “Cred că sunt maniaco-depresiv”, fiindcă pe vremea aceea mi s-a părut mai de efect decât “Sunt un pic trist”. Când a răspuns “Aoleu, altul?” și a luat-o repede din loc, mi-am dat seama că, departe de-a fi reușit să ies în evidență în mijlocul acelei găști vesele, alesesem cea mai proastă formulă de agațament din lume.
Pe prietena mea o chema Veronica Mary Elizabeth Ford, o informație (mă refer la prenumele secundare) pentru a cărei obținere mi-au trebuit două luni. Studia spaniola, îi plăcea poezia, iar tatăl ei era funcționar public. Avea aproape un metru șaizeci înălțime, coapse rotunjite, musculoase, un păr șaten care-i ajungea până la umeri, ochi albastru-cenușii în spatele ochelarilor cu rame albastre și un zâmbet scurt și totuși misterios. Mi se părea drăguță. Mă rog, probabil că mi s-ar fi părut drăguță orice fată care nu fugea de mine. N-am încercat să-i spun că mă simțeam trist, fiindcă nu mă simțeam. Avea un pick-up Black Box, în replică la aparatul meu Dansette, și gusturi muzicale mai bune; adică îi disprețuia pe Dvořák și Ceaikovski, pe care eu îi adoram, și deținea câteva discuri cu lieduri și coruri. S-a uitat prin colecția mea de discuri zâmbind fugar din când în când și încruntându-se ceva mai des. Faptul că ascunsesem atât Uvertura 1812, cât și coloana sonoră de la Un bărbat și o femeie nu m-a salvat. Existau destule chestii dubioase chiar înainte ca ea să ajungă la consistenta secțiune pop: Elvis, Beatles, Stones (nu c-ar fi avut ceva de obiectat împotriva lor, firește), dar și Hollies, Animals, Moody Blues și o casetă cu două discuri ale lui Donovan, intitulată (cu litere mici) un dar de la o floare pentru o grădină.
-Îți plac chestiile astea? m-a întrebat pe un ton netru.
-Sunt bune pentru dans, am răspuns, repliindu-mă ușor.
-Dansezi pe-așa ceva? Aici? La tine-n cameră? Singur?
-Nu, nu prea.
Deși bineînțeles că dansam.
-Eu nu dansez, a spus ea, pe jumătate antropolog, pe jumătate întemeietor de reguli pentru orice relație am fi putut avea, dac-am fi ajuns să ieșim împreună.
Ar fi bine să explic ce însemna “ieșitul” cu cineva pe vremea aceea, fiindcă el s-a schimbat cu timpul. Vorbeam recent cu o prietenă a cărei fiică venise disperată s-o vadă. Era în semestrul doi la universitate și se culca de ceva vreme cu un băiat care se culca – pe față și fără să-i ascundă – cu alte câteva fete în același timp. De fapt, le chema să dea probe înainte să se decidă cu care să “iasă”. Fiica era amărâtă, dar nu atât de sistem – chit că-l percepea întru câtva ca pe o nedreptate – , cât de faptul că la final nu fusese ea aleasa.
Asta m-a făcut să mă simt ca un supraviețuitor al unei culturi antice și ocolite de lume, ai cărei membri încă foloseau napii scobiți ca formă de schimb bănesc. Pe “timpul meu” – deși n-am revendicat proprietatea asupra lui atunci și cu atât mai puțin o fac acum – lucrurile se-ntâmplau în felul următor: cunoșteai o fată, erai atras de ea, te străduiai să-i intri sub piele, o invitai la câteva întâmplări sociale – de exemplu, la cârciumă – , după care o invitai singură, repetai figura și, după un sărut de noapte bună variabil ca afectuozitate și căldură, se chema că, într-un fel, “ieșeai” oficial cu ea. Abia după ce erai implicat semipublic în relația cu ea descopereai care i-ar fi putut fi politica sexuală. Iar uneori asta însemna că-și păzea corpul la fel de strict ca o pescărie cu acces interzis.
Veronica nu era foarte diferită de alte fete din perioada aceea. Erau în largul lor cu tine din punct de vedere fizic, te luau de braț în public, te sărutau până roșeai și poate chiar își presau de bună voie sânii de tine câtă vreme existau cinci straturi de material între carnea lor și a ta. Erau perfect conștiente de ce ți se-ntâmpla în pantaloni fără să scoată o vorbă. Și asta era tot pentru o vreme. Unele fete permiteau mai mult: auzeai de unele care se dedau masturbării reciproce și de altele care îngăduiau “sexul deplin”, așa cum era cunoscut. Nu puteai să apreciezi gravitatea acelui “deplin” decât dacă trăseseși cu multe gloanțe oarbe. Iar pe urmă, pe măsură ce relația continua, existau anumite compromisuri implicite, unele bazate pe capriciu, altele pe promisiune și implicare – până la ceea ce poetul numea “o sfadă pentru un inel”.
Poate că generațiile de după s-ar simți tentate să pună toate astea pe seama religiei sau a sclifoselilor. Dar fetele – sau femeile – cu care am făcut ceea ce s-ar putea numi infra-sex (da, n-a fost doar Veronica) erau mulțumite de propriile corpuri. Iar dacă erau îndeplinite anumite criterii, și de al meu. Apropo, nu vreau să sugerez că infra-sexul era neincitant sau chiar, în afara acelei chestii evidente, frustrant. În plus, fetele astea erau mult mai permisive decât fuseseră mamele lor, iar eu mă alegeam cu mult mai mult decât se alesese taică-meu. Cel puțin așa presupuneam. Iar ceva era mai bun decât nimic. Atâta doar că, între timp, Colin și Alex își găsiseră niște prietene care nu aveau o politică a zonelor de acces interzis – în orice caz, asta sugerau aluziile lor. E-adevărat însă că nimeni nu spunea tot adevărul despre sex. Iar în privința asta nu s-a schimbat nimic.
Nu eram chiar virgin, în caz că vă puneați întrebarea. Între școală și universitate am avut parte de câteva episoade instructive, ale căror emoții au fost mai puternice decât urma pe care-au lăsat-o. Așa că lucrurile care s-au întâmplat după aceea m-au făcut să mă simt cu atât mai ciudat: cu cât îți plăcea mai mult o fată – și cu cât vă potriveați mai bine – , cu atât mai mici erau șansele de sex, se părea. Asta, bineînțeles, dacă nu cumva – iar ăsta e un gând pe care l-am articulat abia mai târziu – ceva în mine era atras de femeile care spuneau “nu”. Dar poate exista un asemenea instinct pervers?
Din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Nemira. Traducere de Radu Paraschivescu