In anul 1951, Radu Dragoescu devine membru al Uniunii Artistilor Plastici. Pana in 1965 va lucra ca artist liber-profesionist si ca grafician la diferite intreprinderi. Firea lui artistica il determina sa evadeze, periodic, din rigorile serviciului pentru a se dedica exclusiv picturii. Varsta de 60 de ani aduce cu ea interesul crescand al lui Radu Dragoescu pentru problemistica sahista, pasiune tarzie care se soldeaza cu premii si multe prietenii, iar in 1990, cu titlul de Maestru al Sportului la compozitie sahista. Moare pe 7 decembrie 1999.
Bucurestiul tatalui meu
In 1971, mama isi recapatase casa. Atmosfera politica se detensionase in primii ani ceausisti, iar tatal meu era angajat la intreprinderea de arta grafica “Decorativa”. Spirit liber, isi mai dadea cateodata demisia, pentru a lucra cu diverse colective de artisti monumentalisti, din care facea parte, de pilda, Paul Miracovici. Se intorcea insa, de fiecare data, la “Decorativa”. In particular colabora cu arhitecti care ii aduceau comenzi de lucrari grafice. Erau vremuri bune; in 1971, mama, in sfarsit, isi recapatase casa…
Doi ani mai tarziu, in 1973, tatal meu a deschis o expozitie personala – prima si ultima, de altfel -, in Aula Bibliotecii Universitare. A avut un real succes. Numai ca o singura floare nu aduce primavara. Pur si simplu, pentru ca nu mai voia sa expuna si pentru ca nu-l mai interesa acest aspect al activitatii artistice, numele i s-a uitat. Pe tata iesirile in public il terorizau. Stand sa ma gandesc, as putea explica de ce nu vroia el sa aiba de-a face cu viata artistica. Trebuie sa recunosc ca aceasta nu era foarte placuta. Ceea ce stia si vedea el erau luptele mele si viata mea teribila care a fost cu totul alta decat a lui si care nu era deloc in masura sa il atraga sa expuna. Sunt absolut sigura ca ma compatimea.
Imi amintesc, apoi, cum mergeam vara impreuna, la mare, la Costinesti. Doar noi doi, fiindca mama nu suporta litoralul. Ea se ducea la munte. Ei bine, la Costinesti picta tot timpul. Dar daca stiu ce si cat picta acolo, dupa moartea lui am fost surprinsa sa descopar cat a putut sa picteze la Bucuresti! Iar subiectele lui nu erau nici maghernitele, nici palatele orasului, cum era moda pe atunci, ci strazile urbei, cu spiritul lor patriarhal, linistit. Ar merita sa se faca un album cu reproduceri dupa lucrarile tatei din Bucuresti.
Maestru in sahul artistic
Dupa 60 de ani, cand efectiv traia a doua tinerete, tata a descoperit sahul artistic. Se va vedea de ce, asa ca, in finalul acestor amintiri, nu pot sa nu pomenesc si despre aceasta pasiune a lui. Citind, la un moment dat, o revista a unui problemist de la Sibiu, a inceput sa corespondeze cu acesta. Si, din ce in ce in ce mai interesat, din ce in ce mai pasionat, tot scriindu-i acestuia, a descoperit sahul artistic, creatia, cu alte cuvinte, problemistica, domeniu al sahului care nu are nimic a face cu jocul propriu-zis. Dovada sta faptul ca tatei nu ii placea sa joace sah. Nu il interesa lupta care se da intre doi jucatori, ci doar frumusetea problemelor. Toate acestea erau, si de aceasta data, rezultatul educatiei enciclopedice pe care o primise, dar si al inclinatiei sale naturale catre arta. Despre sah, tata a scris multe articole. Fusese cooptat de Uli Valureanu, redactor la ziarul Romania libera, care, inainte de 1989, edita un almanah foarte interesant si scapat de sub cenzuri, din aceasta pricina fiind si foarte apreciat: Planeta Sah. De tinuta acestei publicatii fusesera sedusi multi scriitori importanti care iubeau sahul: Nicolae Manolescu, regretatul Octavian Paler si multi altii, in general intelectuali. In paginile acestui almanah tata a publicat multe articole, majoritatea dintre ele ocupandu-se de comparatia dintre creatia artistica si cea de compozitie sahistica.
Mai mult, la Federatia Nationala de Sah exista o sectie a sahului artistic, care se ocupa si de publicarea unui Buletin Problemistic pentru care tata facea viniete, iar coperta era realizata tot de el. Publica si aici articole care, evident, se incheiau cu o problema. Toti sahistii cu care s-a imprietenit tata prin intermediul acestui sport si cu care m-am imprietenit la randul meu, dupa disparitia lui, au remarcat ca tata avea o originalitate iesita din comun, probabil tocmai datorita creatiei sale din pictura. Asa se face ca a inceput sa castige nenumarate premii internationale, medalii, carti, enciclopedii, abonamente la reviste straine. A fost campion al Romaniei cativa ani la rand, asa incat, in 1990, la varsta de 76 de ani, a fost facut maestru al sportului.
Totul a fost bine si frumos pana cand mama ne-a parasit fara nici un preaviz. O data cu ea, s-a dus, de fapt, legatura lui ombilicala cu lumea. Prin mama lua el legatura cu exteriorul. Tot ceea ce se petrecea in exterior el afla prin ea. Mama a fost o luptatoare si cred ca si eu, cel putin pana acum, din punctul acesta de vedere, am semanat mai mult cu ea. Mama era interesata si de politica, si de mitinguri, de toate problemele de dupa revolutie, de recapatarea averii, pentru care il trimitea peste tot pe bietul tata. Iar el se ducea cuminte acolo unde i se spunea si executa ceea ce era pus sa faca. Mama era, asadar, catargul care, de fapt, si pe mine m-a mobilizat toata viata. Numai cu tata, probabil ca nu as fi ajuns eu prea departe. Dar mama era ambitioasa, mama mobiliza si pe mine, si pe el, era o forta. Ei bine, cand ne-a parasit – atat de brusc! -, am ramas pur si simplu descumpaniti. A fost ceva cumplit! Ca si cand as fi cazut pur si simplu din picioare, in patru labe si ar fi trebuit sa invat sa merg din nou. Eram absolut socati si, asa, sprijinindu-ne unul de altul la propriu si la figurat, tatal meu, incet, s-a topit, pur si simplu, fiindca nu pot spune ca a fost bolnav. Era iarna, asteptam sarbatorile, pana in ultima lui zi de viata am dat telefoane sa ne uram “La multi ani!” de Sfantul Nicolae si a doua zi, la fel ca si mama, tot in bratele mele, m-a parasit si el…
Au murit amandoi ca niste ingeri: mama in Postul Pastelui, el in Postul Craciunului. Singura consolare a fost aceea ca nu au suferit.
Trei generatii
Dupa moartea lui am hotarat ca trebuie sa fac ceva cu aceasta mostenire fabuloasa care mi-a fost lasata. M-am intors la Craiova unde directorul Muzeului “Jean Mihail” m-a primit cu bratele deschise si am amenajat in toata aripa dreapta a muzeului, consacrata de obicei expozitiilor temporare, o mare retrospectiva intitulata Trei generatii. Am expus acolo lucrari ale bunicii mele Aida Petrarian, celebrele ei “papusi” pe care le-a creat dupa ce a venit la Bucuresti si cu care eu am construit nenumarate instalatii, tapiserii ale mele din diferite etape si chiar doua tapiserii monumentale dintre care una am donat-o. Cu aceasta ocazie, am expus aproximativ trei sute de lucrari semnate de tatal meu, adica aproape tot ce aveam. Catre Muzeul “Jean Mihail” din Craiova am facut si o donatie insumand 82 de tablori – grafica si pictura – ale tatalui meu, pentru ca m-am gandit ca trebuie sa ramana si un punct fix “Radu Dragoescu”, precum si cate o lucrare semnata de mine si de bunica mea. Apoi, animata de aceeasi dorinta/ obligatie sufleteasca de a face cunoscuta mostenirea primita, am inceput sa caut o sala in Bucuresti. Dar niciuna nu imi placea, iar lucrarile tatei, de o luminozitate atat de speciala – mai ales cele facute dupa anii ’70 -, aveau nevoie de o anumita ambianta pe care nu reuseam s-o gasesc nicaieri in Bucuresti. Am reusit s-o aflu la inceputul acestui an, la Biblioteca Universitara, Aula in care, in 1973, tatal meu deschidea prima si ultima sa expozitie personala… Eu nu cred in intamplari!