A merge la Opera din Viena să vezi unul sau două spectacole ca să admiri românii care joacă la Staatsoper poate suna oarecum provincial.
În același timp, dacă mergi la astfel de spectacole fără a avea neapărat această intenție, este aproape imposibil să nu vezi nume românești pe afiș. Fără îndoială, esențială în acest sens este lunga perioadă în care Ioan Holender a condus destinele celebrei scene vieneze. În prezent, însă, fiecare se susține prin propriile performanțe, indiferent cum îi sună numele.Werther de Massenet se joacă la Viena din 2005 în regia lui Andrei Șerban. În premiera cu Boris Godunov apar Aura Twarowska, Ileana Tonca și Sorin Coliban. Celebra operă a lui Richard Strauss, Der Rosenkavalier, avea în distribuție două nume din generații diferite, care au urmat școala românească : Simina Ivan și foarte tânăra Valentina Naforniță. Și am pomenit titluri jucate în doar trei seri consecutive la mijlocul lunii aprilie.
Scena vieneză are însă multiple aspecte prin care atrage publicul, compus într-o proporție semnificativă din turiști, vedetele fiind aspectul esențial.
Am văzut la Opera de stat din Viena Werther de Massenet (foto 1-4), o lucrare pe care nu o văzusem pe scenă, pentru că în țară se joacă foarte rar (iar în această perioadă deloc, cu excepția versiunii de concert prezentate în ianuarie la Sala Radio), pentru că ne lipsește ceva esențial pentru punerea în scenă a acestei opere celebre și anume un tenor de anvergură. Am vrut să văd această lucrare la Viena fiind atrasă și de faptul că regia era semnată de Andrei Șerban, chiar dacă nu este o premieră recentă. Tenorul a lipsit și în acest caz, ceea ce am văzut fiind o a doua variantă, cea pentru bariton, în care rolul titular a fost susținut de Ludovic Tézier (în locul lui Roberto Saccà, cel anunțat inițial), rolul Albert fiind interpretat de Tae-Joong Yang (în locul lui Marco Caria), mezzo-soprana bulgară Veselina Kasarova fiind interpreta rolului Charlotte. Regiile și scenografiile clasice sunt tipice pentru Viena, ele având însă întotdeauna strălucirea și rafinamentul necesare unei montări de secol XXI chiar dacă nu fac parade de elemente tehnice. A fost un spectacol frumos, chiar dacă prezența recentă în memorie a Ruxandrei Donose în acest rol m-a făcut să regret că nu am văzut-o pe ea în Charlotte alături de convingătorul Werther care a fost Ludovic Tézier (chiar fără a avea avantajul strălucirii versiunii de tenor).
Un spectacol paralel cu cel de pe scenă este cel al sălii, pentru că este foarte interesant de văzut cum arată publicul Operei din Viena la un spectacol care nu este o premieră și care nu atrage neapărat publicul de elită al Vienei sau al Europei. Werther se joacă de mult și am avut surprinderea să văd rânduri întregi de elevi de liceu veniți să vadă această operă. De data aceasta, spectacolul nu era proiectat și în exteriorul clădirii, deși majoritatea operelor de pe scena vieneză pot fi văzute pe un ecran mare montat pe latura din dreapta a Operei, turiștii care împânzesc Viena în orice perioadă a anului putând să participe astfel într-o manieră mai… populară, la ceea ce se întâmplă în sală. Acum nu era cazul, biletele cumpărate în ultimul moment nefiind foarte scumpe, iar în sală fiind foarte mulți turiști, tineri, lume foarte diferită, îmbrăcată de la ținută cu papion până la jeanși. Poate era altfel decât ne-am fi așteptat.
Altfel a stat situația la spectacolul cu Der Rosenkavalier de Richard Strauss (foto 5-8), o altă piesă pe care nu o văzusem niciodată pe scenă și pe care nici nu o auzisem, nici măcar fragmentar, în România. Stând relativ aproape de orchestră și urmărind tot ceea ce se petrecea în fosă sub geniala conducere a venerabilului Sir Jeffrey Tate, mi-am dat seama că să văd și mai ales să aud Der Rosenkavalier în România nu se va întâmpla prea curând, complexitatea și dificultatea partiturii implicând o investiție în artiști aduși din afara țării pe care este puțin probabil să și-o permită o instituție sau chiar un festival din țară. Dar cine știe… O distribuție comparabilă cu cea pe care am văzut-o la Viena se poate construi din românii care cântă pe întreg mapamondul, un dirijor de anvergură român sau străin se poate găsi, trebuie identificată doar scena potrivită și o orchestră pe măsură, fie ea și… inventată.
Revenind însă la seara petrecută la Viena, Der Rosenkavalier în regia lui Otto Schenck, o montare din 2010, a beneficiat sub bagheta lui Sir Jeffrey Tate de o distribuție de zile mari, trioul feminin titular compus din mezzo-soprana Elina Garanca în Octavian, soprana Nina Stemme în Die Feldmarschallin și Miah Pearsson în Sophie având o evoluție muzicală și scenică greu de sintetizat în cuvinte. Căldura, susținerea unei partituri complexe și debordând de emoție, permanenta pendulare între comic și romantic, extrem de convingătoare în fiecare moment, culminând în terțetul final au fascinat efectiv publicul, care la sfârșit a scos artiștii la rampă de zeci de ori. Celor trei li s-a alăturat basul Kurt Rydl, un artist care a cântat de atâtea ori acest rol încât acum practic se identifică poveștii Baronului și, nu în ultimul rând, orchestra Filarmonicii din Viena, după cum știm aceeași cu cea a Operei, un organism de o competență și un rafinament excepționale.
O recomandare fermă este, dacă aveți posibilitatea, să mergeți să vedeți acest spectacol la Viena! Nu se joacă des, dar o rezervare din timp vă poate oferi o satisfacție artistică memorabilă.