Macedonia. Țară muntoasă, de păstori și zarzavagii
războinici. Zugrăvită plastic de George Topârceanu, care a petrecut
câteva luni de prizonierat în aceste ținuturi, în timpul Primului
Război Mondial: “Pământ cu trecut istoric, unde civilizația antică
s-a infiltrat odată, de jos în sus, ca o apă subtilă, și s-a tras
apoi îndărăt de sus în jos, fără să lase în urmă o picătură;
amfiteatru de stânci răscolite de cutremur, cuib de anarhie
endemică, amestec de rase învrăjbite, care de care mai încruntată
(…). Provincie cu orașe cât podul palmei și sate spânzurate ca
niște cuiburi de gaie pe coasta muntelui, de frica bandiților, ca
să nu poți ajunge până la ele nici cu căruța, nici cu avionul, ci
numai călare de-a-ndaratele pe catâri dresați anume să te zvârle în
prăpastie.”
Ținuturi vizitate, cu câteva decenii înaintea sa, și de alți poeți români: Dimitrie Bolintineanu și Ioan Nenițescu. În împrejurări mult mai plăcute. Mânați de dorința de a cunoaște un popor de un milion de români risipiți prin Balcani, “nobilă ruină a legiunilor ce umplură lumea cu gloria lor”.
Voiam să văd cu ochii dacă acest popor există, scrie în amintirile sale Bolintineanu, dacă păstrează limba, datinile sale. Nenițescu, la rândul său, își propune a face “o numărătoare a acestui neam frate”. Motivația interesului său: acest popor merită cercetat “fie și pentru simplul fapt că există”. “Dar cu atât mai mult merită el aceasta, cu cât plin de vigoare, vădit de înzestrat și apt pentru o chemare civilizatoare în viitor, există ca popor de ordine, muncitor și moral, luminat și războinic, și având conștiința originii lui latine, căci numai străinii îi zic valah, pe când el însuși își zice, ca întotdeauna, Armân, iar pe alocuri Aromân”.
Iar când e vorba de frați, scrie academicianul Constantin I. Istrati, de asemenea călător prin Macedonia otomană, “și mai ales de frați în suferință, cum sunt ai noștri de peste hotare, atunci orice mijloace de a-i cunoaște, mai îndeaproape, este o fericită împrejurare pe care trebuie cu grabă a o îmbrățișa”. Căci a-i lăsa să se piardă în masa altor neamuri cu care conviețuiesc și a face ca acele calități ale lor “să ajute unor popoare cam neastâmpărate, ce sunt departe de a le fi superioare și care nu le sunt nici binevoitoare, ar fi o crimă din parte-ne”. Iar cel ce crede a avea drepturi de rasă și, deci, dreptul la existență și la o cultură națională trebuie să știe a și le apăra, este de părere autorul “Puilor de lei”.
În vara anului 1892, acesta călătorește prin ținuturile locuite de aromâni. Nu alege întâmplător această perioadă a anului. “Pe la mijlocul și sfârșitul lui octombrie, armânii, fie ei comercianți ori industriași, își părăsesc familiile și pleacă prin târgurile și orașele mari, unde își exercită peste an negoțul sau meseria, iar pe la începutul sau mijlocul lui iunie obișnuiesc a se întoarce la vetrele lor, stau toată vara în familiile lor și toamna, după ce își aprovizionează casa și familia cu de-ale mâncării, îmbrăcăminte și combustibil, pleacă iarăși printre străini”.
În felul acesta, Nenițescu are ocazia de a se întâlni cu negustori și comercianți aromâni întorși din diferitele zone ale Peninsulei Balcanice, “gata a-mi pune la dispoziție cunoștințele lor despre cele ale neamului Armânilor”. Așa am făcut în Bitule și în împrejurimile ei armânești – spune acesta -, așa în Gopeș și Moloviștea, așa în Ohrida, în Crușova, așa în Salonic, în Constantinopol și peste tot locul pe unde am călătorit.
Să ne oprim la Gopeș, Moloviștea și Crușova, localități sinonime cu românismul balcanic. Situat la cinci ore de mers de Bitolia, pe drumul spre Ohrida, Gopeșul este asemănat unui cuib de vulturi aromânesc așezat pe munți înalți. Un fel de cetate naturală, înconjurată de piscuri, cu case frumoase din piatră și cu o biserică măreață. Unde fără voia localnicilor cu greu se poate pătrunde, doar călare sau pe jos, în condițiile în care pe singurul drum de acces “abia pot merge trei oameni alături”. Cunoscuți drept oameni energici și hotărâți, gopeșenii nu sunt, totuși, printre cei mai războinici dintre aromâni. Deși l-au dat pe Alexandru Coșcă, una dintre căpeteniile care au luptat, acum un veac, împotriva stăpânirii otomane și a cauzei panelenismului.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Gopeș este o localitate importantă. Are 483 de case și 4.670 de suflete, toți aromâni. Care sunt fie mici proprietari de pământ, fie crescători de animale, fie negustori și industriași. Hangii curajoși, îi găsim la toate încrucișările de drumuri, mai mult sau mai puțin importante, pe toate marile artere ale Peninsulei Balcanice. Iar caravanele lor străbat toată Albania, Bosnia, Serbia și Bulgaria, făcând comerț și transportând “bumbacuri, untdelemnuri, vinuri, lânuri, miere, aramă”.
Nenițescu notează că străzile sunt curate, unele pavate, iar altele tăiate în stâncă, nu prea largi și abrupte în unele locuri. “Toate transporturile se fac și aici cu cai și cu catâri, deoarece trăsurile, fie ele cât de ușoare și tari, nu pot fi întrebuințate, fiind prea grele suișurile și prea repezi coborâșurile”. În casele localnicilor vede domnind o înveselitoare curățenie, întreținută și îngrijită de stăpâna casei, precum și îndestulare. Comparativ cu colibele de lut și de paie din satele din jur, locuite de slavii macedoneni, și “cea mai neînsemnată casă din Gopeș ar semăna cu un palat”.
Cu o înfățișare sănătoasă și vioaie, localnicii sunt împărțiți în grecomani și români. Mai precis, între cei care vor să învețe în școli grecești și să audă slujba în limba greacă și cei care militează pentru școală și biserică în limba strămoșilor. Aici este deschisă, în 1865, cea de-a doua școală românească din Imperiul Otoman, de un localnic, Dimitrie Cosmescu, prin mijloace proprii. Închisă și redeschisă trei ani mai târziu. În 1879 este deschisă și o a doua școală, de fete. În anul școlar 1902/1903 cele două școli românești sunt frecventate de 108 elevi și 85 de eleve, de a căror educație se îngrijesc 4 institutori și două institutoare. Eforturile acestora sunt sprijinite și de cei doi preoți care slujesc în limba maternă în impresionanta biserică din localitate (cu hramul “Schimbarea la față”), sfințită în 1871. Spre nemulțumirea unor localnici, fideli panelenismului. Care au devastat școala românească și au vrut să spargă și biserica, pentru a fura “și odoarele din ea, pentru ca astfel să nu se mai poată cânta și citi și oficia în limba armânească, pe care Dumnezeul lor grecoman, furios ca și ei, n-ar fi pricepând-o”.
Gopeș decade, treptat, după războaiele balcanice. Noile autorități sârbești închid atât școlile românești, cât și biserica unde se slujea în limba localnicilor. În perioada interbelică, aici mai găsim doar câteva zeci de familii. Mulți au preferat să emigreze, în valuri, în România, Bulgaria sau în alte localități din Macedonia.
Ultimul recensământ, cel din 2002, arată că Gopeșul este depopulat. Din fosta localitate prosperă nu au mai rămas decât câteva clădiri în ruină. Lângă care au apărut câteva case de vacanță, locuite la sfârșit de săptămână de cei din orașele apropiate. Impresionanta biserică este închisă de ani buni. O poartă întredeschisă și un anunț mortuar lipit pe lemnul scorojit arată că în curtea bisericii mai pășește, din când în când, cineva.
Prin preajmă, nici urmă de cimitir. La o aruncătură de băț, la “Sâmtu”, locul unde gopeșenii se strângeau de sărbători, se mai văd doar urmele unui foc de tabără și două-trei sticle de bere aruncate. Pe creasta de munte, dintre buruieni, răsar ruine tăcute, de care au rămas agățate câteva anunțuri de vânzare; inutile în pustietatea din jur.
Adevărată poezie în piatră mută, Gopeș rămâne un punct între Bitola și Ohrid, spre care duce un drum pustiu și îngust. Un singur indicator, rătăcit și stânjenit, se vede pe drumul care nici măcar nu-i trecut pe hartă. Cu mormane de ziduri dărâmate, bălării și pomi prin grădinile părăsite, Gopeșul a devenit un adevărat muzeu în aer liber. Peste care a năvălit vegetația abundentă. Și, mai ales, uitarea.