Sete de iubire/ de Yukio Mishima

De trei ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, prozatorul, poetul și dramaturgul Yukio Mishima este unul dintre scriitorii japonezi emblematici ai secolului trecut. S-a născut în 1925 la Tokyo într-o familie de samurai și începe să scrie încă de la vârsta de doisprezece ani. La șaisprezece debutează în prestigioasa revistă literară Bungei-Bunka. În 1943 se înscrie la Facultatea de Drept a Universității Imperiale din Tokyo. Cinci ani mai târziu îi apare primul roman, Confesiunile unei măști (Humanitas Fiction, 2011), care îl propulsează în rândul celor mai cunoscuți scriitori ai noii generații. Mishima începe astfel o carieră literară fulminantă, publicând în ritm constant romane, printre care se numără: Sete de iubire (1950), Tumultul valurilor (1954; Humanitas Fiction, 2010), Templul de aur (1956; Humanitas, 2000), După banchet (1960; Humanitas, 2004), Soare și oțel (1970; Humanitas, 2008). Zăpada de primăvară (1968; Humanitas Fiction, 2009), primul volum al tetralogiei Marea fertilității, este urmat de romanele Cai în galop (1969; Humanitas Fiction, 2010), Templul Zorilor (1970; Humanitas Fiction, 2011) și Îngerul decăzut (1970). Autor prodigios, a scris numeroase povestiri și treizeci și trei de piese de teatru. Întreaga viață a lui Mishima a fost marcată de preocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor (vezi eseul său Calea samuraiului, apărut în 1967; Humanitas, 2007). Aceasta îl va împinge pe 25 noiembrie 1970, ziua în care încheie ultimul volum al tetralogiei Marea fertilității, la gestul sinuciderii rituale prin seppuku.

Sub masca imperturbabilă a chipului delicat, Etsuko este un personaj tragic, fascinant. Se avântă orbește spre Saburo, fără să-i pese că nesocotește tabuul social (ea e o văduvă de familie bună, el – un grădinar de la țară), tabuul vârstei (Saburo e mai tânăr decât ea), tabuul specific japonez al exhibării sentimentelor (Etsuko face gesturi necugetate, care o trădează). Asemenea Medeei, ea distruge tot pentru o iubire care nu îi poate aduce decât suferință și dezonoare.

Romanul Sete de iubire va apărea la editura Humanitas Fiction în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, traducerea purtând semnătura Iulianei Oprina.

*

*       *

La țară, urletele câinilor răsună înfiorător în noapte. Maggie, setterul bătrân, era legată în șopronul din spate. Prin crângul de la marginea livezii trecea o haită de câini vagabonzi. Maggie și-a ciulit urechile și a slobozit un urlet cumplit, prelung, exprimându-și parcă propria însingurare. Foșnind prin frunzele bambușilor pitici, câinii s-au oprit și i-au răspuns. Etsuko i-a auzit și s-a trezit.

Trecuse abia o oră de când reușise să adoarmă. Un somn lung era datoria pe care încă o mai avea de îndeplinit ca să întâmpine dimineața. Etsuko a căutat o speranță care să o lege de ziua de mâine. Putea fi orice, una oricât de mică sau de banală. Fără o astfel de speranță, nu poți supraviețui nopții. Ceva rămas de cârpit pe a doua zi, biletele pentru călătoria care avea să înceapă, sake-ul rămas pe fundul sticlei – lucruri pe care oamenii le aduc ofrandă zilei de mâine. Astfel li se îngăduie să întâmpine zorile. Ea ce avea de oferit? Da, cele două perechi de șosete, una bleumarin, alta maro. Acest cadou pentru Saburo avea să fie totul pentru ea, în ziua ce urma. Aidoma unei femei pioase, ea găsise un înțeles pur în deșertăciunea dorinței sale. Etsuko a apucat strâns cele două fire delicate, unul bleumarin și unul maro, și a rămas astfel agățată de ziua de mâine – un balon enigmatic, pântecos, negru și mohorât – fără să se gândească unde avea să o poarte. Lucrurile la care nu se gândea erau fundamentul feri­cirii ei, rațiunea ei de a fi.

Încă își mai simțea trupul învăluit în atingerea degetelor uscate și noduroase ale lui Yakichi. Era o senzație care nu se ștergea după o oră sau două de somn. Femeia care a cunoscut mângâierea unui schelet nu mai poate scăpa de ea. Pe pielea ei stăruia senzația unui strat de piele imaginar, transparent, acoperit parcă într-o acuarelă invizibilă anumitor ochi, ne­z­vântată bine, mai subțire decât crisalida lepădată de un fluture. Dacă s-ar fi mișcat, ar fi văzut-o cum crapă peste tot în întuneric.

Odată ce ochii i s-au mai obișnuit cu bezna, Etsuko s-a uitat împrejur. Yakichi nu sforăia. Ceafa goală îi lucea slab, ca o pasăre jumulită. Ticăitul ceasului de pe raft și țârâitul greierilor de sub podea ofereau nopții un contur pământesc. Fără ele, această noapte apă­sătoare, care o asalta pe Etsuko și o împresura cu o teamă sufocantă, ca pe o muscă prinsă în gelatină, n‑ar mai fi fost de pe acest tărâm.

Cu greu, Etsuko și-a ridicat ușor capul. Sideful ușițelor de la vitrină strălucea albăstrui.

Și-a închis ochii, strângând puternic pleoapele. O amintire i-a reînviat în minte. Se întâmplase doar cu o jumătate de an în urmă. La scurt timp după ce venise în această casă, începuse să se plimbe des de una singură, fapt care îi făcuse imediat pe săteni să o catalogheze drept excentrică. Etsuko își continuase plimbările solitare, fără să-i pese. Încă de atunci oamenii au observat mersul ei ca de femeie gravidă și au conchis că avea un trecut destrăbălat.

Dintr-un colț al proprietății familiei Sugimoto se vedea, dincolo de pârâu, întreaga cuprindere a cimi­tirului Sălașul Sufletelor Hattori. În afara perioadei de higan1, extrem de puțină lume venea la morminte. După-amiaza, nenumăratele pietre funerare albe, înși­ruite pe vasta suprafață terasată, proiectau mici umbre pe pământ. Întinderea cimitirului, plină de unduiri și împrejmuită de coline împădurite, oferea o pri­veliște curată și luminoasă. Când și când, se zărea în depărtare piatra de granit de la vreun mormânt stră­lucind în bătaia soarelui, în sclipiri albe de cuarț.

Etsuko iubea în mod aparte întinderea cerului de deasupra cimitirului și liniștea cărării ample care îl străbătea. Pacea aceea luminoasă, de un alb imaculat, alături de mirosul ierbii și al mugurilor de copaci tineri, o făcea să-și simtă sufletul mai dezgolit ca nici­odată.

Era vremea la care se culegeau ierburi. Etsuko se plimba pe malul pârâului, adunând steluțe și coada-calului în mâneca de la chimono. Într-un loc, pârâul ieșise din matcă, inundând iarba. Acolo a găsit pă­trunjel. Cursul apei trecea pe sub un pod în dreptul porții cimitirului, acolo unde se sfârșea șoseaua de beton care pornea de la Osaka.

Etsuko a înconjurat parcela rotundă cu iarbă din fața intrării în cimitir și s-a îndreptat către cărarea pe care o apuca de obicei. Se minuna și ea de acest răgaz care i se îngăduia. Îl simțea ca pe o grațiere.

A trecut pe lângă niște copii care se jucau cu mingea. Puțin mai departe a ajuns într-o porțiune acoperită cu iarbă, încă nemarcată cu pietre funerare, aflată dincoace de gardul care străjuia malul pârâului. A dat să se așeze, dar a observat silueta unui tânăr întins pe iarbă cu fața în sus, cufundat în lectura unei cărți pe care o ținea ridicată în dreptul ochilor. Era Saburo. Simțindu-i umbra pe față, acesta s-a ridicat cu repeziciune în capul oaselor.

— Doamna Sugimoto! a exclamat el.

În acel moment, din mâneca lui Etsuko s-a revăr­sat pe fața lui un potop de steluțe și de coada-calului. Felul în care expresiile s-au succedat pe chipul lui Saburo i-a oferit lui Etsuko bucuria clarității, cum simți în fața unei ecuații simple, ușor de dezlegat. Când a văzut florile căzându-i pe chip, a luat-o drept o glumă a lui Etsuko și s-a ferit de ele cu mișcări exagerate. Apoi a dedus din expresia ei că fusese o simplă întâmplare, nicidecum o glumă. Într‑o clipită, privirea lui a devenit spășită și serioasă. S-a ridicat, apoi s-a lăsat în patru labe și a ajutat-o pe Etsuko să le strângă la loc.

„După aceea, eu l-am întrebat așa“, și-a reamintit Etsuko:

— Ce făceai?

— Doamnă, citeam o carte!

Roșu la față, Saburo i-a arătat cartea de povestiri. Tonul său i-a sunat cumva milităresc lui Etsuko, dar a socotit că nu avea cum să fi fost în armată pentru că abia împlinea optsprezece ani. Născut în Hiroshi­ma, el încerca de fapt să-și mascheze inflexiunile dia­lectale și să imite cât mai bine limba literară.

Apoi, Saburo i-a mărturisit că se dusese în sat să ia rația de pâine, iar Etsuko tocmai ce îl prinsese trăgând chiulul, în drum spre casă. Pledoaria lui era mai degrabă imploratoare decât defensivă.

— N-o să te pârăsc, i-a promis Etsuko.

Își amintea cum l-a întrebat despre distrugerile pro­vocate de bomba atomică de la Hiroshima. Saburo i-a spus că ai lui locuiau în afara orașului și că nu pățiseră nimic, dar că, dintre rudele lui, o familie în­treagă pierise. Aici discuția s-a încheiat. Saburo a dat s-o întrebe ceva, dar s-a sfiit s-o mai facă.

„Când l-am văzut prima dată pe Saburo, arăta de vreo douăzeci de ani. Nu-mi aduc aminte câți ani să‑i fi dat atunci, privindu-l cum stătea întins pe iarbă, în cimitir. Arăta în floarea tinereții. Cămașa lui din bumbac, peticită toată, era descheiată la piept și avea mânecile suflecate. Poate se simțea jenat de cât de zdrențuită o fi fost pe la manșete. Avea niște brațe grozave, cum băieții de la oraș nu au până la două­zeci și cinci de ani. Brațe arse de soare, pline de firișoare de păr auriu, parcă rușinate de propria lor maturitate.“

Etsuko l-a privit dojenitor. Era o căutătură care ei nu i se potrivea, dar nu avea încotro. Oare el ghicise ceva? Nu, era imposibil. El n-o percepea decât ca pe încă o femeie nesuferită, venită să locuiască în casa nesuferitului de stăpân. Și vocea lui! Vocea aceea nazală, calmă și melancolică, și totuși atât de copilăroasă! Cuvintele acelea rostite unul câte unul, ca smulse cu cleștele de pe buzele lui tăcute. Cât de simple și naturale, cărnoase ca niște fructe sălbatice…

Cu toate acestea, când l-a întâlnit a doua zi, Etsuko a putut să-l privească fără nici o emoție – zâmbind, fără reproș în ochi.

Așa e… nu se întâmplase nimic. Apoi, într-o bună zi, la o lună după ce sosise la Maidenmura, Yakichi a rugat-o să‑i cârpească o haină și niște pantaloni vechi, pe care le purta la câmp. Cum o tot zorea, Etsuko a stat până târziu ca să termine. La unu noaptea, oră la care ar fi trebuit deja să doarmă, Yakichi a venit la ea în cameră. I-a lăudat hărnicia, și-a tras pe el haina pe care tocmai i-o terminase de cârpit, apoi a pufăit o vreme din pipă, în tăcere.

— Dormi bine în ultima vreme? a întrebat-o el.

— Da, aici e liniște, nu ca la Tokyo…

— Minți, a insistat el.

— Adevărul e că în ultimul timp nu pot să dorm deloc, a răspuns Etsuko sincer. Cred că e prea multă liniște.

Fragment din romanul Sete de iubire, care va apărea la editura Humanitas Fiction în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Iulianei Oprina