Nu se poate spune că liderii din sfera civilă a Reichului au renunțat la speranță în acea toamnă deprimantă. Orice iluzii și-ar fi făcut, oricât de dispuși erau să se amăgească și să se încreadă în ceea ce fabrica propria propagandă, erau totuși suficient de inteligenți încât să vadă cât de rapid se înrăutățea situația. Și totuși, ei continuau să spere cumva, împotriva oricărei logici, că Hitler va găsi o cale, că acea coaliție a Aliaților se va prăbuși în cele din urmă sub presiunea neînțelegerilor interne sau că noile „arme miraculoase” vor schimba soarta războiului.
Puțini lideri naziști dețineau informații despre cum se va desfășura de fapt ofensiva din Ardeni. Oricum, unul dintre cei care aveau destule informații, Albert Speer, se număra printre cei mai resemnați lideri naziști în legătură cu soarta inevitabilă a Germaniei (dacă ar fi să judecăm după mărturia lui de mai târziu), fiind însă și unul dintre locotenenții apropiați ai lui Hitler care a susținut continuarea războiului. Fără eforturile depuse de Speer, fără talentul său organizatoric, dovedit în toamna lui 1944, când a reușit să aprovizioneze frontul cu arme și muniții, ofensiva din Ardeni n-ar fi fost posibilă, indiferent cât de mult și-ar fi dorit Hitler și ceilalți din apropierea sa.
De fapt, este absolut uimitor cât de târziu s-a prăbușit economia germană și cât de mari eforturi s-au făcut chiar și atunci pentru a se depăși dificultăți insurmontabile. În timpul interogatoriilor la care au fost supuși după război, Speer și celelalte figuri marcante din ministerul condus de el s-au dovedit de neclintit în părerea lor că infrastructura economică a Germaniei a întâmpinat primele obstacole abia în toamna lui 1944, în primul rând ca o consecință a distrugerii sistematice a rețelelor de transport și comunicație sub bombardamentele aliaților, care începuseră în luna octombrie. Indiferent de opinia acestora despre șansele Germaniei de a evita înfrângerea, activitatea subordonaților lui Speer, întotdeauna eficienți și energici, a demonstrat că erau departe de a se da bătuți în fața dezastrului inevitabil. De fapt, ei au reușit să facă aproape minuni (chiar dacă prin exploatarea inumană a muncitorilor străini) menținând economia în funcțiune și prelungind cea mai distructivă etapă a războiului. Este adevărat că unii, precum Karl Otto Saur, șeful nemilos al Departamentului tehnic din Ministerul de Armament, a rămas incredibil de optimist cu privire la șansele Germaniei în acel război, chiar până la sfârșitul lui 1944.
În toamna lui 1944 însă devenise imposibil pentru industria germană să mai producă destul astfel încât să acopere pierderile de pe front. Distrugerile provocate de raidurile aeriene au dus la o scădere semnificativă a cantității de oțel necesară fabricării muniției. Producția de cărbune a mai putut fi susținută până târziu în toamnă, asigurându-se unele livrări reduse pentru stocurile de iarnă, dar a devenit catastrofală începând cu noiembrie, în timp ce lipsa produselor de bază a devenit acută în cea de-a jumătate a anului. Speer
s-a văzut nevoit să admită că producția de armament scăzuse cu 30 – 40% în decursul lui 1944 și continua să scadă. Lipsa de combustibil și gaz devenise critică spre sfârșitul toamnei aceluiași an. Nevoile urgente ale Luftwaffe nu puteau fi satisfăcute decât de la jumătatea lunii octombrie. Combustibilul necesar avioanelor nu putea fi furnizat din cauza atacurilor asupra fabricilor de ulei sintetic care avuseseră loc mai devreme în acel an, deși producția minimă de benzină și motorină a putut fi menținută până la sfârșitul războiului. Până în toamnă, apărarea antiaeriană a avut un regim prioritar față de producția de avioane militare. Speer estima că aproximativ 30% din întreaga producție de arme din 1944 și 20% din producția de muniție pentru arme de mare calibru, împreună cu 55% din producția de armament din industria electrotehnică și 33% din industria optică au fost folosite pentru apărarea antiaeriană, ceea ce însemna că mult mai puțin armament și muniție au fost trimise pe front, iar puterea Wehrmachtului a scăzut. Măsurile de urgență referitoare la transport au ajutat ca producția de armament să fie mai mult sau mai puțin menținută până târziu în toamnă. Până atunci însă, atacurile asupra rețelei de transport, care provocau distrugeri din ce în ce mai serioase, inclusiv asupra canalelor, la sfârșitul acelei toamne, au dus la întârzieri serioase în furnizarea de provizii atât pentru civili, cât și pentru front, spre îngrijorarea din ce în ce mai mare a OKW. Lipsa acută de combustibil și de alte materiale vitale în pragul ofensivei din Ardeni, care îi îngrijora pe Model și Dietrich, se datora în mare parte problemelor de transport, fiind disponibile numai jumătate din vagoanele necesare pentru transportul armamentului. Speer era de părere că aceste dificultăți, din cauza cărora combustibilul nu ajunsese la timp la cei din prima linie a frontului, au dus la eșecul ofensivei din Ardeni.
Șefii de departament din ministerul condus de Speer s-au declarat de acord în linii mari cu afirmația acestuia că abia spre sfârșitul acelei toamne criza economică s-a înrăutățit. Potrivit lui Hans Kehrl, șeful departamentelor de materie primă și planificare, atacurile concentrate ale Aliaților asupra sistemului de transport al Reichului au avut un efect dezastruos asupra producției începând cu luna octombrie, și au devenit un factor decisiv în luna decembrie. Acesta a estimat că din cauza lipsei mijloacelor de transport producția a scăzut cu aproximativ 25% în intervalul iunie–octombrie, ajungând până la 60% în intervalul noiembrie–ianuarie 1945. Efectele asupra distribuției de materie primă au fost dintre cele mai severe. Werner Bosch, care lucra în departamentul lui Kehrl, a subliniat lipsa acută de ciment necesar pentru lucrările de construcții (inclusiv pentru imensele fabrici de armament subterane în care oamenii erau tratați ca niște sclavi), începând cu luna noiembrie aprovizionarea cu ciment fiind redusă la jumătate. Acesta aloca rezerve din ce în ce mai puține după criterii extrem de riguroase, pe baza unui sistem de priorități. Într-o declarație dată după război, Bosch a afirmat că realizase încă din primăvara lui 1944 faptul că Germania nu mai putea câștiga războiul și se gândise (așa cum, își imagina, făcuse și Speer) că liderii germani ar fi trebuit să încheie pace cât mai curând posibil. „Oricum, situația era de așa natură”, a continuat el, „încât oamenii în poziția lui nu puteau face altceva decât să-și vadă mai departe de treabă.” Indiferent însă de declarațiile sale după război sau de părerile sale de la vremea respectivă, Bosch, „și-a văzut mai departe de treabă” într-un mod atât de eficient, în interesul războiului, încât a ajutat la menținerea lucrurilor pe linia de plutire chiar și în asemenea circumstanțe disperate.
Impactul crizei transporturilor asupra producției de fier și de oțel pe fondul crizei generale din ce în ce mai accentuate din acea toamnă a fost unul destul de serios. Proviziile aduse din Belgia și Franța se terminaseră încă din timpul verii, însă producția germană a funcționat la capacitate maximă până în septembrie, când a intrat într-un declin rapid, ajungând să se înjumătățească până la mijlocul lunii decembrie, de la 2 milioane la 1 milion de tone pe lună. Hermann Röchling, șeful federației siderurgice a Reichului și membru în departamentul tehnic din ministerul lui Speer, a indicat o scădere a producției de oțel brut cu 350 000 de tone pe lună, atunci când Lorena și Luxemburgul și-au încetat producția, după care a urmat o scădere cu 50% a producției de la Saar și din districtul Ruhr, parțial din cauza scoaterii din uz a căii ferate, distrusă de bombardamente. În Ruhr, cea mai mare zonă industrială a Germaniei, producția de oțel s-a menținut la cote relativ stabile, în ciuda dificultăților întâmpinate de-a lungul primelor nouă luni ale anului 1944, potrivit dr. Walther Rohland, șeful Comisiei centrale pentru industria producătoare de fier din ministerul condus de Speer și vicepreședinte al Federației Germane a Fierului. Oricum, rezervele erau deja aproape terminate până în septembrie, iar începând cu luna octombrie situația s-a agravat în mod dramatic, ca rezultat al adâncirii crizei din transporturi.
Potrivit lui Günther Schulze-Fielitz, șeful Departamentului de energie, capacitatea totală a centralelor electrice germane a crescut în fiecare an în timpul războiului. Rezervele de electricitate s-au menținut până în luna noiembrie, după care au scăzut brusc, datorită lipsei cărbunelui. În noiembrie, stocurile de cărbune de la centralele electrice scăzuseră cu 30% comparativ cu anul precedent. Multe dintre centrale nu mai aveau cărbune suficient decât pentru încă o săptămână. După cum se menționează în majoritatea rapoartelor, impactul raidurilor aeriene asupra rețelelor de transport a fost cea mai gravă dintre probleme pentru industria producătoare până la sfârșitul lui 1944. La sfârșitul toamnei, dificultățile deveniseră imposibil de depășit.
Fragment din „Sfârșitul. Rezistența sfidătoare și înfrângerea Germaniei lui Hitler, 1944–1945”, de Ian Kershaw, în pregătire la Editura Corint. Traducere de Cristina Ispas. Prefață de Adrian Cioroianu.