Irvin Yalom
Privind soarele în fațăEditura Vellant
Traducere din limbă engleză de Ștefania Mihalache. “Orice s-ar spune, scrie Irvin Yalom, moartea chiar doare. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind ușor, abia auzită, undeva sub membrana conștientului. Ascunsă și deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile și conflictele noastre.” O carte profund personală, izvorâtă din confruntarea autorului cu ideea morții, “Privind soarele în față” ne privește pe fiecare dintre noi, punându-ne înaintea acestui subiect tabu, dar de neocolit: propria moarte. Martin Heidegger remarca odată că suntem liberi să devenim noi înșine îndată ce înfruntăm moartea și anxietatea provocată de ea. Irvin Yalom încearcă să pună acest principiu în practică, propunându-ne o meditație optimistă pe tema morții și luând că sprijin exemple din filosofie, literatură, film, conversațiile cu pacienții săi, dar și experiența personală. Odată confruntați cu ideea propriei morți, scrie Irvin Yalom, suntem inspirați să ne rearanjăm prioritățile, să comunicăm mai profund cu cei pe care îi iubim, să ne bucurăm intens de frumusețea vieții și suntem dispuși să riscăm mai mult pentru a ne simți împliniți. Arătându-ne nu cum să înfrângem teama de moarte, ci cum să devenim îndeajuns de înțelepți pentru a o înțelege și a o tolera, Irvin Yalom dă naștere unei cărți indispensabile celor aflați în căutarea armoniei în viață.
“În primul capitol, vreau să evidențiez faptul că frica de moarte creează probleme care la început nu par direct legate de mortalitate. Moartea are bătaie lungă, cu un impact care adesea este ascuns. Deși frica de moarte poate să-i paralizeze complet pe unii oameni, adesea teama este convertită și exprimată în simptome care par să nu aibă nicio legătură cu moartea persoanei respective.
În capitolul al doilea, voi aborda modalitățile de recunoaștere a fricii de moarte mascate. Mulți oameni prezintă anxietate, depresie sau alte simptome alimentate de teama de moarte. În acest capitol, ca și în cele care urmează, îmi voi susține punctele de vedere cu istorii de caz medicale și cu tehnici din practica mea, precum și cu relatări din filme și din literatură.
În capitolul al treilea, voi arăta că înfruntarea morții nu trebuie să aibă ca rezultat disperarea care anulează orice scop în viață. Dimpotrivă, poate să fie o experiență care să ducă la trezirea către o viață mai plină. Teza centrală a acestui capitol este: deși moartea ca proces fizic ne distruge, ideea de moarte ne salvează.
Capitolul al patrulea descrie și pune în discuție unele dintre ideile de impact avansate de filosofi, psihoterapeuți, scriitori și artiști în ceea ce privește înfrângerea fricii de moarte. Dar, așa cum sugerează Capitolul al cincilea, ideile singure pot fi insuficiente în raport cu teroarea pe care o răspândește moartea. Asocierea ideilor cu relațiile interumane reprezintă cel mai puternic ajutor pentru a ține teama de moarte la distanță, iar eu sugerez multe modalități practice pentru aplicarea acestei sinergii în viața noastră cotidiană.
Cartea de față prezintă un punct de vedere bazat pe observațiile despre cei care au venit la mine pentru ajutor. Dar, pentru că observatorul îl influențează întotdeauna pe cel observat, recurg, în Capitolul al șaselea, la examinarea observatorului însuși și rememorez experiențele personale legate de moarte și atitudinile mele față de mortalitate. Și eu mă lupt cu mortalitatea și, ca profesionist a cărui carieră s-a concentrat pe anxietatea morții, dar și ca individ care întrezărește moartea din ce în ce mai aproape, doresc să fiu cât mai sincer și clar în ceea ce privește experiența mea legată de anxietatea morții.
Capitolul al șaptelea oferă instruire psihoterapeuților. Într-o mare măsură, aceștia evită să lucreze direct cu anxie tatea morții. Poate din cauză că sunt reticenți în a-și con frunta propria anxietate. Dar și mai important este faptul că școlile de specialitate oferă instruire minimă sau deloc în ceea ce privește o abordare existențială: tineri terapeuți mi-au spus că nu explorează în terapie anxietatea morții pentru că nu știu cum să procedeze cu răspunsurile primite. Pentru a fi folositori clienților tulburați de anxietatea morții, terapeuții au nevoie de un set nou de idei și de un nou tip de relație cu pacienții lor. Deși acest capitol este adresat terapeuților, am încercat să evit jargonul profesional și sper că textul este suficient de clar pentru a-i fi accesibil oricărui cititor.
De ce, m-ați putea întreba, să ne preocupăm de acest subiect neplăcut, înfricoșător? De ce să ne uităm fix la soare? De ce să nu urmăm sfatul venerabilului decan al psihiatriei americane, Adolf Meyer, care, acum un secol, îi avertiza pe psihiatri: “Nu vă legați la cap fără să vă doară”? De ce să ne luptăm cu cel mai teribil, mai întunecat și mai imuabil aspect al vieții? Într-adevăr, în ultimii ani, apariția îngrijirii de specialitate (managed care), a terapiei de scurtă durată (brief therapy), a terapiei fundamentate pe controlul simptomelor (sympton control) și a ten tativelor de modificare a tiparelor de gândire nu au făcut decât să exacer beze acest punct de vedere limitat.
Orice s-ar spune, moartea chiar “doare”. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind ușor, abia auzită, undeva sub membrana conștientului. Ascunsă și deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile și conflictele noastre.
Cred cu tărie – ca individ care va muri el însuși într-o zi din viitorul nu foarte îndepărtat și ca psihiatru care a avut ca preocupare anxietatea morții timp de zeci de ani – că înfruntarea morții ne dă ocazia nu să deschidem o cutie otrăvită a Pandorei, ci să revenim la viață într-o manieră mai bogată și mai empatică.
În consecință, ofer această carte într-un mod optimist. Cred că o să vă ajute să priviți moartea în față și, prin asta, nu numai să vă atenuați groaza, dar să vă și îmbogățiți viața.”