Ascuns în umbrele trecutului, un secret mortal așteaptă să hotărască destinul unui om. Dar nici o taină nu poate rămâne îngropată pe vecie… Alexandria, Egipt, 1977. În timpul scufundărilor în căutarea unei epave, arheologul Isabella Warnock descoperă un artefact care nu seamănă cu nimic din ceea ce ea a văzut vreodată: un astrarium, un instrument misterios, despre care se spune că ar fi avut puterea de a hotărî destinele faraonilor și regilor încă de la începuturile istoriei. Confecționat de astrologi la curtea lui Ramses al III-lea, furat de Moise înaintea exodului și folosit pentru a despica apele Mării Roșii, astrariumul reapare după câteva secole, găsit de Banafrit, marea preoteasă a cultului lui Isis, sora și soția lui Nectanebo al II-lea. După dispariția misterioasă a faraonului, este menționat ultima oară ca fiind recuperat de Cleopatra și luat pe corabia participantă la marea bătălie navală de la Actium, dintre Marc Antoniu și Octavian.
În Egiptul marcat de conflictele interne și de tulburările sociale provocate de politica președintelui Sadat, deschis spre Occident și spre pacea cu Israelul, astrariumul este considerat o armă redutabilă. Este vânat atât de Prințul Majeed, care dorește să acapareze puterea, instaurând dictatura într-un stat revenit la feudalism, cât și de arheologi ca Hermes Hemiedes, Hugh Wollington și Amelia Lynhurst, aflați în căutarea nemuririi și a gloriei academice sau dedicați trup și suflet salvării Egiptului și folosirii instrumentului exclusiv în scopuri benefice.
Isabella Warnock plătește prețul suprem pentru descoperirea sa, și misiunea păstrării în siguranță a acestui obiect de o valoare inestimabilă îi revine soțului ei, Oliver Warnock, un geofizician englez de excepție și un om de știință eminamente rațional, pentru care ezoterismul care înconjoară astrariumul reprezintă marea provocare a vieții. În lupta cu un adversar necunoscut și cu o sectă puternică, pregătită să facă orice pentru a pune mâna pe astrarium, Oliver se trezește prins într-un vârtej de evenimente, o cursă nebunească pentru a proteja un secret de veacuri în lumea plină de primejdii și comploturi a egiptologilor, în care vrăjile străvechi și legendele intră în conflict violent cu ambițiile moderne.
Ficțiunea se împletește cu evenimente istorice reale, integrate în context, legate de inițiativele de pace ale președintelui Sadat, pe fundalul fascinant al deșertului și al orașului cosmopolit Alexandria. Cartea îmbină ingredientele specifice thrillerului istoric, pendularea continuă între trecutul magic și prezentul dur și real purtându-l pe cititor într-un ritm alert către deznodământul neașteptat, dar și elemente de romance, sesizabile în cele două frumoase povești de dragoste așezate în oglindă – cea dintre Banafrit și Nectanebo și relația profundă, dar deloc lipsită de surprize și secrete întunecate, dintre Oliver și soția sa.
“Alert și fascinant, acest thriller constituie o lectură obligatorie pentru fanii lui Kate Mosse și ai lui Dan Brown.” (The Sun)”Personajele convingătoare și acțiunea atent creionată fac din Sfinxul o adevărată încântare printre thrillerele apocaliptice recente.” (The Times)
T. S. Learner s-a născut și a crescut în Anglia, apoi a trăit în Australia și SUA. Prima sa colecție de povestiri, “Quiver”, s-a vândut în întrega lume într-un tiraj total de peste 150.000 de exemplare (în prezent, este în curs de publicare în Franța și în Germania). Este autoarea altor trei romane, “The Witch of Cologne” (aleasă “cartea lunii” în septembrie 2005 de către Asociația Editorilor Americani), “Madonna Mars și Soul”, și al unui al doilea volum de povestiri, “Tremble”. În prezent lucrează la a treia colecție de povestiri: “Yearn: Tales of Paradox and Sexual Longing”. Își împarte viața între Londra, Sydney și California. Romanul său de debut, “Sfinxul”, publicat în Anglia și în Australia, a fost foarte bine primit atât de cititori, cât și de critica literară.
2
Două ore mai târziu, m-am trezit. Isabella stătea în ușa deschisă a balconului, complet goală în dimineața rece, cu părul despletit fluturând în vânt, în vreme ce perdelele de mătase se răsuceau ca niște derviși zburători.
– Isabella, e frig!
Fără să se întoarcă spre mine, a continuat să privească norii grei de furtună, coborâți până deasupra pomilor. M-am dat jos din pat, am luat un halat și am înfășurat-o în el, apoi am închis ușile.
– Te rog, hai să ne băgăm înapoi în pat.
– Nu pot. Oliver, de câți ani caut astrariumul? Zece? Cincisprezece? Astăzi e ziua cea mare, o știu.
M-am uitat afară – cerul era la fel de întunecat cum fusese și cu o zi înainte.
– Asta nu e vreme pentru scufundări.
– Totuși, o să mă scufund.
– Nu poți aștepta câteva zile, până trece furtuna?
– Nu. Oliver, tu nu poți să înțelegi…
A tăcut, privind în depărtare. Nu am renunțat și am atacat problema dintr-un alt unghi:
– Presupun că n-o să te duci singură, poate cu arheologii francezi sau cu italienii?
În ciuda zvonurilor privind descoperirea palatului Cleopatrei, scufundat în golf, în afară de un arheolog englez pe nume Amelia Lynhurst și un tânăr profesor francez care tocmai își deschisese un birou în apropierea stadionului, arheologia marină era, practic, o activitate necunoscută în Alexandria. Până de curând, toată atenția fusese îndreptată spre problemele politice, spre scoaterea din sărăcie a locuitorilor și spre asigurarea nevoilor lor elementare de subzistență.
Isabella a zâmbit strâmb.
– Mi-e teamă că nu pot conta decât pe Faakhir.
Faakhir Alsayla era un scufundător tânăr cu care Isabella colaborase în ultimele luni. Deși entuziast și demn de încredere, arabul nu era arheolog, ci un simplu scufundător.
– Doamne, Dumnezeule!
Aș fi preferat ca Isabella să lucreze în cadrul unei echipe autorizate. Scufundările ilegale erau periculoase în Egipt, țară care se temea, pe drept cuvânt, atât de supravegherea clandestină din partea armatelor dușmane, cât și de posibilitatea de a fi în continuare jefuită de comorile sale subacvatice antice. Singura soluție pentru a intra în legalitate era aceea de a fi însoțit de un oficial egiptean și de o echipă autorizată de arheologi străini, regulă pe care Isabella o ignorase ori de câte ori putuse. Era o rebelă chiar și în domeniul ei de lucru, fapt care nu era pe placul multora. Însă, oricât de controversate ar fi fost metodele ei de lucru, de cele mai multe ori își alegea bine locurile pentru scufundări. și tocmai această precizie misterioasă, altfel o adevărată binecuvântare, era motivul pentru care era privită de confrați cu un amestec de suspiciune și de teamă.
Se pare că aveam amândoi harul divinației, lucru pe care refuzam să-l discut. Simțisem dintotdeauna că recunoașterea darului intuiției ar fi echivalat cu aruncarea în derizoriu a pregătirii mele științifice, dar mai ales a ateismului înverșunat pe care îl profesam ca reacție la preceptele severe ale catolicismului cu care fusesem crescut.
– Hai să vorbim mai târziu despre asta.
Am încercat să o trag pe Isabella înapoi în pat, dar s-a împotrivit.
– Oliver, trebuie neapărat să fac scufundarea astăzi. Am planificat-o. Am găsit o epavă a unei bărci a lui Ra. Sunt convinsă că i-a aparținut Cleopatrei. Datează din timpul bătăliei de la Actium. și astrariumul ar fi putut fi la bord – istoricul grec Siculus menționează că un astfel de obiect i-a fost dăruit Cleopatrei la încoronare.
– De ce atâta grabă? Ai așteptat ani întregi. Mai poți aștepta câteva zile.
– Nu mai amcâteva zile.
Disperarea Isabellei părea să fi atins noi culmi, și nu reușeam să-i înțeleg pe deplin tulburarea. știam însă cât de refractară la orice sugestie și cât de încăpățânată putea fi. Am privit-o, încercând să găsesc o altă tactică de abordare.
– Iubito, știi bine că asta e zonă militară.
I-am cuprins mijlocul cu brațul.
– Mi-am luat măsuri de siguranță. Un oficial va veni cu noi.
– Zău? Sau este mai degrabă cine știe ce personaj dubios pe care l-ai mituit?
S-a desprins din îmbrățișare.
– O să fac scufundarea, și cu asta, basta!
Dincolo de tonul supărat al vocii, mi s-a părut însă că discern o anumită îngrijorare. Poate în legătură cu noi, cu relația noastră, cu carierele noastre. Dacă n-aș fi cunoscut-o atât de bine, aș fi zis chiar că era vorba despre teamă.
– Deci chiar crezi că astrariumul era la bord? am întrebat-o mai conciliant. Dar de ce l-ar fi luat Cleopatra cu ea în mijlocul unei lupte navale?
– Pentru că era disperată. Alianțele politice se schimbaseră, ea și Marc Antoniu fuseseră puși într-o poziție incertă, iar Octavian încerca să-și consolideze puterea. Cleopatra știa că Marc Antoniu se amăgea crezându-se cel mai bun strateg militar. Și mai știa că, dacă Octavian învingea, i-ar fi ucis iubitul și i-ar fi sacrificat copiii. Era o femeie care mizase totul pe cartea victoriei. Siculus a descris astrariumul drept o armă puternică, ce putea prezice când să ataci și când să te retragi. Sunt sigură că l-a luat pentru a-și ajuta iubitul.
Am încercat să-mi păstrez o expresie neutră pe față. Eu, unul, credeam într-o lume guvernată de legea cauzei și a efectului; diamantele se formează din carbon cristalizat; marmura, din calcit; petrolul, din comprimarea substanțelor organice. Aceasta era lumea mea: una palpabilă, explorabilă. Isabella avea o lume a ei, mult mai spirituală, în care evenimentele se desfășurau conform unei logici karmice și trăirile personale aveau impact imediat asupra politicului, asupra microcosmosului și asupra macrocosmosului. Pentru mine, o astfel de percepție era greșită, o viziune antropocentrică bazată pe sentimentul automulțumirii, o încercare făcută de un adept al determinismului de a da sens destinului.
– Dacă Cleopatra a luat cu ea astrariumul, care putea influența rezultatul bătăliei, atunci de ce a fugit, abandonându-l pe Marc Antoniu în mâinile lui Octavian? am întrebat-o.
– Nu știu. Dacă aș fi fost în locul ei, m-aș fi luptat până în ultima clipă pentru a întoarce soarta de partea mea. Și astrariumul ar fi salvat-o, sunt sigură de asta.
Tonul obsesiv din vocea Isabellei m-a îngrijorat. Am fost din nou cuprins brusc de dorința de a o proteja, apoi mi-am dat seama că a mă interpune între ea și munca ei însemna să pun capăt căsniciei noastre, s-o fac să-și piardă orice respect pentru mine. Isabella era o femeie extraordinar de independentă, care se ridicase în mod conștient împotriva familiei și a educației primite, apărându-și cu înverșunare dreptul de a-și alege și de a-și exercita în mod liber profesia și nu aveam altceva de făcut decât să mă încred în judecata ei. Totuși, era ceva neliniștitor în jurul acestei scufundări, ceva ce nu reușeam să descifrez, ca și cum toată obsesia ei se canalizase spre un unic eveniment.
S-a auzit bubuitul unui tunet. O rafală puternică de vânt a deschis ferestrele franțuzești și a mișcat din loc un fotoliu din trestie.
– E un ciclon! am avertizat-o în timp ce închideam la loc ușile. Nu ai cum să faci scufundări pe o vreme ca asta!
– Pentru mine e periculos dacă nu mă scufund astăzi! a țipat ea.
Devenise aproape isterică și știam că n-avea nici un rost să continui cu cearta.
– Poți să faci scufundarea mâine, imediat ce se luminează, am spus luând-o în brațe. Și o să merg și eu cu tine, bine? Ziua de azi să fie numai a noastră, să stăm împreună și să ne simțim bine. Nu e aniversarea zilei de naștere a bunicului tău? Ce-ar fi să-i facem o vizită bunicii? Furtuna o să treacă până mâine-dimineață și vizibilitatea o să fie mult mai bună.
– N-ai cum să înțelegi, a murmurat ea stând lipită de pieptul meu.
Dar m-a lăsat să o conduc înapoi în pat.
Pe atunci credeam că avem tot timpul din lume.
[…]
Bulkely, o suburbie înstărită a Alexandriei, își păstrase unele dintre primele conace, marea majoritate cu porți din fier forjat care împrejmuiau grădini interioare pline de bougainvillea, lotuși, cactuși înfloriți și palmieri. Familia Isabellei – Brambilla – fusese una dintre cele mai mari și mai influente dinastii din comunitatea italiană din Alexandria. Tatăl ei, Paolo, murise la scurt timp după Criza Canalului Suez din 1956. Atunci, drept reacție la atacul armatelor franceză, britanică și israelienă asupra Egiptului – atac declanșat ca urmare a deciziei lui Nasser de a naționaliza Canalul Suez după ce SUA și Marea Britanie își retrăseseră oferta de finanțare a construcției barajului de la Assuan -, Nasser a preluat controlul asupra companiilor străine, obligând la exil o bună parte dintre vechii coloniști. Președinte al Clubului Italian de Canotaj și al Rotary Club și deținător al unei filaturi de bumbac dintre cele mai mari și mai profitabile din țară, Paolo fusese transformat peste noapte din proprietar în administrator al fabricii, care fusese preluată de felahinii care timp de secole cultivaseră câmpurile de bumbac. Pentru Don, a fost o umilință insuportabilă; a murit după câteva săptămâni, în urma unui atac de cord. Cecilia, tânăra sa soție, s-a recăsătorit după mai puțin de un an și s-a întors în Italia, lăsându-și fiica de opt ani în seama rudelor prin alianță.
De-a lungul timpului, Isabella abia dacă păstrase legătura cu mama ei. Bunicul, Giovanni Brambilla, sfâșiat de durerea pierderii fiului și de decăderea familiei, se dedicase celor două pasiuni care îi marcaseră viața – vânătoarea și egiptologia. Murise cu zece ani în urmă. Văduva lui, Francesca Brambilla, era acum nevoită să închirieze etajul vilei, după ce se întreținuse zeci de ani din amanetarea bijuteriilor de familie. Își păstrase însă intendentul sudanez, credinciosul Aadeel, parte a zestrei ei. Deși, oficial, Aadeel era acum chiriaș în casă și nu salariat, purta în continuare uniforma servitorilor din perioada prerevoluționară: turban roșu și haine egiptene tradiționale. Era ultimul act într-o piesă pe care amândoi erau deciși să o joace până la capăt, roluri perimate dintr-o epocă apusă.
Deși dărăpănată, vila era și acum impresionantă. În timp ce taxiul oprea în fața intrării flancate de coloane de marmură, m-am simțit, ca de fiecare dată, intimidat. Isabella provenea dintr-o familie înstărită, lucru știut și acceptat de toată lumea, chiar dacă o mare parte a averii fusese pierdută. Eu însă nu aveam nimic în spate. Tata era miner, iar mama – o catolică irlandeză ferventă care își ultragiase părinții căsătorindu-se cu un protestant. Am avut întotdeauna impresia că nu îl iertase niciodată pe tata că o luase din sânul familiei. Era profesoară de pian și nutrea ambiții mai mari pentru copiii ei decât tatăl meu, un bărbat pragmatic și profund stoic care considera că profesia lui era potrivită și pentru cei doi fii. În ciuda acestor motive de dispută permanentă, părinții mei se iubiseră și avuseseră o căsnicie fericită, și moartea mamei, în urmă cu câțiva ani, îl lăsase pe tata la fel de pierdut ca o barcă fără cârmaci.
În copilărie înțelesesem că, dacă Dumnezeu exista cu adevărat, atunci îmi abandonase părinții, lăsându-i pradă greutăților. Observasem că oamenii săraci erau mai înclinați spre religie, ca o formă de abdicare de la responsabilitatea de a-și lua soarta în propriile mâini, fapt care mă făcuse să renunț la catolicism, aderând în facultate la ideile socialiste și, mai târziu, la preceptele materialismului.
Am coborât din taxi și am văzut o mașină Fiat sport de culoare galbenă trasă în fața vilei.
– E mașina lui Hermes, m-a informat Isabella pe un ton rezervat. O să fie o întâlnire interesantă.
Am privit-o surprins. În mod normal, ar fi trebuit să se bucure să-l revadă pe Hermes, unul dintre puținii ei mentori.
– Știam că Francesca îl detestă.
– Așa e, dar astăzi ar fi fost ziua de naștere a bunicului, iar Hermes nu ratează niciodată aniversarea, așa cum o făcea și când bunicul trăia. Iar Nonna e prea bine-crescută ca să nu-l primească în vizită.
Egiptologul Hermes Hemiedes fusese un vechi prieten al bunicului Isabellei. După moartea lui Giovanni Brambilla se atașase de nepoată, cu care împărtășea fascinația – obsesia, aș fi zis eu – față de misticism, astrologie și filosofiile spirituale. Excelent cunoscător al scrierilor vechi, petrecea ore în șir alături de Isabella studiind și traducând pentru ea hieroglife. Isabella avea încredere deplină în el. Cât despre mine, deși nu eram de acord cu influența pe care o exercita asupra ei în chestiuni de ordin mistic, recunoșteam că avea un umor sec de care mă simțeam atras.
Terminaserăm de mâncat prânzul și ne beam cafeaua în seră, în așteptarea tradiționalului gem de portocale care încheia masa. Francesca și Hermes stăteau așezați unul în fața celuilalt, ea într-un soi de jilț asemănător unui tron baroc din lemn din secolul al XVIII-lea – unul dintre puținele obiecte vechi și de preț pe care nu fusese nevoită să le vândă. La cei optzeci de ani ai săi, venerabila doamnă ședea și acum dreaptă ca o balerină, o întruchipare a eleganței și a grației clasice europene. Mă făcea să mă gândesc la Roma anilor 1930, cu părul ei vopsit negru, tuns scurt și coafat cu cârlionți și cu pielea măslinie și ridată lipită de oasele feței, al cărei contur stă mărturie descendenței dintr-un neam puternic și frumos.
Hermes, în schimb, se tolănise leneș într-un fotoliu din piele. Purta plete, rădăcinile argintii ale părului continuând cu bucle vopsite în roșu-violet care îi cădeau pe umeri. Ar fi putut fi ușor confundat cu o femeie vârstnică, iluzie întărită de o totală lipsă a părului facial. Avea ochi de un maro-auriu, cu o tentă de galben în iriși, posibilă moștenire a unui ciudat amestec etnic. Forma feței sugera originea sudaneză, în timp latura europeană se vădea în buzele subțiri. Mâinile noduroase din cauza artritei îi trădau adevărata vârstă – în jur de șaptezeci de ani, după cum îmi spusese Isabella.
Pe măsuță a fost așezat un platou din argint, plin cu o pastă groasă, aurie – gemul de portocale -, din care se arcuiau grațios, aidoma gâturilor unor lebede, zece lingurițe de argint din același set, reprezentând membrii familiei, majoritatea plecați de mult dintre cei vii. Aadeel a adus patru pahare cu apă pe măsuța din lemn incrustată cu sidef. Am luat o înghițitură din gemul dulce-amărui, apoi una de apă, și am sorbit din cafeaua servită în cești mici.
Isabella nu putea să stea locului. S-a ridicat, s-a îndreptat spre fereastră și a deschis obloanele. Ca la un semn, un fulger a brăzdat cerul. Un tunet îndepărtat i-a urmat peste o clipă.
Francesca a oftat exasperată.
– Îți închipui că poți schimba vremea după cum vrei tu, Isabella? Stai jos, te rog! Mă deranjezi cu agitația asta.
– Nepoata ta simte nevoia să iasă afară pentru a lupta cu forțele naturii și a-și găsi Sfântul Graal, a declamat Hermes teatral. Arheologia este o profesie nobilă, definitorie pentru spiritul uman deschizător de drumuri.
– Hermes, te rog, n-o încuraja pe Isabella, am intervenit eu. Cel puțin nu acum, pe vremea asta îngrozitoare.
– Barry Douglas a făcut scufundări pe vreme și mai proastă, a replicat Isabella, cercetând în continuare cerul întunecat.
– Barry Douglas e un împătimit al riscului, am răspuns. Nu-l interesează decât lucrurile ilegale și să profite de orice ocazie ca să facă sex.
Isabella și-a înăbușit râsul, în timp ce Francesca mă privea dezaprobatoare.
Barry Douglas era un prieten comun, un australian ostentativ și extravagant care trăia de mulți ani în Alexandria. Se ocupa cu restaurarea artefactelor arheologice și se specializase în obiecte din bronz. Atunci când nu lucra, își pierdea vremea prin baruri, unde îl însoțeam și eu adesea, captivat de umorul său grosier, ireverențios, care mă ajuta să ies pentru câteva ore din ritmul mult prea trepidant al orașului.
Francesca s-a întors spre mine.
– Trebuie s-o convingi pe nepoata mea să renunțe la căutarea aceasta ridicolă. Este exact genul de obsesie care mi-a distrus soțul.
– Naționalizarea l-a distrus pe Giovanni, Francesca dragă, a mormăit Hermes.
Francesca a aruncat o privire nervoasă spre Aadeel. Până și eu am înțeles că Hermes întrecuse orice limită. Astfel de opinii erau periculoase într-o țară aflată într-o tranziție dificilă de la trecutul colonial feudal la un socialism considerat ceva mai democratic. În plus, tentativele recente ale președintelui Sadat de aliniere a Egiptului la economia de piață se soldaseră cu probleme grave de aprovizionare a populației. Peste noapte, cartelele pe baza cărora erau distribuite rațiile au ajuns să nu mai valoreze nimic și devenise aproape imposibil să găsești orez, pâine și chiar gaz pentru gătit, fapt care dusese la revolte.
– Șșșt! Nu permit astfel de idei radicale în casa mea! Trebuie să am grijă de siguranța familiei, a șuierat Francesca.
Dezacordul dintre cei doi bătrâni era evident. Isabella a intervenit.
– Basta! Nonna, descoperirea asta o să mă facă celebră, o să vezi.
– Ba nu! O să te termine! a replicat Francesca pe un ton rău prevestitor. N-ar fi trebuit să te lăsăm să mergi la facultate.
Am simțit cearta plutind în aer. Spre încântarea bunicului și spre groaza bunicii, Isabella ținuse cu tot dinadinsul să meargă la Oxford, unde studiase arheologia la colegiul Lady Margaret Hall. Francesca avea opinii conservatoare; își imaginase întotdeauna că nepoata ei avea să se mărite cu un bărbat dintr-o familie bună. În schimb, se alesese cu mine.
– Așadar, ai fi fost mândră de mine dacă puneam mâna pe un miliardar, așa cum a făcut mama? a în trebat-o Isabella pe un ton tăios.
Pentru o clipă, pe chipul Francescăi s-a putut citi dezgustul; își ura nora.
– Presupun că ar trebui să mă mulțumesc cu faptul că te-ai căsătorit. Deși ai ales un englez, ceea ce nu mă face deloc fericită.
S-a întors spre mine, vorbindu-mi sarcastic.
– Bănuiesc că știi că englezii l-au internat pe soțul meu într-un lagăr de concentrare aici, în deșert, în timpul războiului.
– Împreună cu toți ceilalți naționaliști care se opuneau Forțelor Aliate. Știi bine că englezii n-au avut de ales; dacă l-ar fi lăsat în pace, bunicul s-ar fi înrolat în armata lui Rommel. În afară de asta, lagăr de concentrare e prea mult spus. și, Nonna, nu uita că bunicul avea carnet de membru al partidului fascist.
Isabella intervenise înainte să apuc eu să mă gândesc la un răspuns potrivit.
– Era naționalist, iubea Italia și, da, a purtat cămașa lui Mussolini înainte ca Il Duce să introducă legile acelea rasiste ridicole care au însemnat sfârșitul partidului fascist aici, în Alexandria. Pe vremea aceea, ne cunoșteam cu toții între noi – evrei, copți, catolici, greci – și n-aveam probleme unii cu alții. Francesca a oftat adânc, abținându-se cu greu să-și facă semnul crucii. Englez și, pe deasupra, și necredincios. Doamne, cu ce am greșit ca să merit toate astea?
– Oliver este om de știință, e normal să fie ateu, a intervenit Hermes.
– A fost o alegere deliberată, i-am spus Francescăi. Și vei fi, probabil, încântată să afli că mi-am dezamăgit crunt și mama, o irlandeză catolică.
Nu mi-am putut înfrâna tonul defensiv. S-a așternut tăcerea. Apoi Francesca a vorbit din nou, cu o intensitate în voce pe care nu i-o mai auzisem niciodată până atunci.
– Știința nu poate explica totul, Oliver. În viață sunt multe mistere.
– Aici ai dreptate, Francesca.
Hermes mi-a zâmbit. Un zâmbet deschis, fermecător, aproape copilăresc. Era greu să nu te simți atras de căldura acestui om, să nu te încrezi în el.
– Deci de aici ai moștenit misticismul, i-am spus Isabellei, înclinând din cap în direcția Francescăi.
Bătrâna s-a aplecat spre mine, prinzându-mă de mână cu o forță suprinzătoare.
– Te înșeli. L-a moștenit de la soțul meu. Giovanni era misticul în familia noastră. Eu, una, îmi păstrez puțina credință care mi-a mai rămas doar pentru colecția mea de cărți poștale cu sfinți.
Mi-a eliberat mâna; unghiile lungi și ascuțite îmi lăsaseră urme în palmă.
– A fost un mag, un vizionar, a adăugat Hermes cu un oftat și, pentru o clipă, între cei doi bătrâni s-a încheiat un fel de armistițiu straniu, ca și cum Giovanni însuși își făcuse intrarea în încăpere.
Isabella s-a întors brusc de la fereastră.
– Ai grijă, Nonna, i-am ascuns lui Oliver secretele cele mai întunecate ale familiei. Nu vreau să creadă că suntem cu toții nebuni.
– Dar sunteți, a spus Hermes, și amândoi au izbucnit în râs.
Francesca mi s-a adresat din nou, fără să-i bage în seamă.
– Oliver, trăim în Egipt. Eu am Dumnezeul meu, dar mai sunt mulți alții. și, uneori, chiar și cei mai raționali dintre oameni se trezesc prinși în mrejele inexplicabilului. Cum e și nepoata mea, care caută imposibilul.
-Va da de urma astrariumului, sunt sigur, a replicat Hermes drept concluzie.
O afirmație făcută cu o aroganță profetică enervantă pentru mine. și, probabil, și pentru urechile Francescăi.
– Pe de altă parte, poate că această căutare a Isabellei este o metaforă, am spus, nelăsându-i timp să răspundă.
– O metaforă pentru ce? m-a întrebat Francesca zâmbind obosită.
– Pentru căutarea locului căruia îi aparține ea de fapt.
A urmat o tăcere stânjenitoare. Am înțeles că rostisem un adevăr care îi atinsese pe toți cei de față. Brusc, Isabella a țâșnit în picioare.
– Nici unul dintre voi nu e în stare să priceapă importanța acestei descoperiri. Furioasă că vorbiserăm despre ea ca și cum ar fi fost un copil, a început să umble de colo-colo. Să spunem că se va dovedi că prin Mecanismul Antikythera se puteau urmări orbitele planetelor și poziția Soarelui. Vă dați seama că asta demonstrează că grecii știau că nu Pământul este centrul universului? Acum, imaginați-vă că voi găsi un prototip mai vechi cu aceleași funcții – să zicem, babilonian sau chiar egiptean. Descoperirea mea va duce la regândirea întregii noastre perspective asupra Antichității! Existența unui asemenea dispozitiv ne va face să ne revizuim complet părerile despre tehnologiile acelor vremuri și despre navigație și va împinge cu mult în trecut datarea primului astrolab. Așa voi putea demonstra că Evul Mediu a fost chiar mai întunecat decât ne-am închipuit până acum. Mai mult chiar, astrariumul ne-ar putea furniza răspunsuri la atâtea și atâtea întrebări. Ar fi o descoperire cu adevărat epocală.
– Epocală sau nu, e o prostie să faci scufundări în golf, a subliniat ritos Francesca. Nu numai din cauza vremii de acum, ci și pentru că, mai devreme sau mai târziu, vei da de necaz. Suntem cu toții urmăriți – de armată, de poliția secretă, de prieteni pe care credeam că ne putem baza.
– Nepoata ta este un om de știință cu experiență. Va ști să se ferească de pericole.
Hermes a întins mâna, ca pentru a o liniști pe bătrâna doamnă.
Francesca s-a făcut că nu vede.
– Nimeni nu e în siguranță aici. Ne bănuim unii pe alții de spionaj. Cu toții aprobăm în public politica porților deschise a lui Sadat, dar inflația ne-a adus pe mulți în pragul disperării. Nu uitați că oamenii văd și acum în noi reprezentanții vechii orânduiri. Fii atentă la ce faci, Isabella. Nu te autoamăgi – te pândesc, fii sigură de asta, și nu așteaptă decât să faci o greșeală.
– Știu să-mi port și singură de grijă, a venit replica nepăsătoare a Isabellei. În plus, soțul meu cel mare și puternic mă va însoți în această scufundare.
Și-a încolăcit degetele, cu palma mică, fierbinte, în mâna mea, în semn de împăcare.
M-am întors zâmbind spre Francesca. Mi-a răspuns cu o privire ostilă, indiferentă.
– Oliver, e o prostie să crezi că banii făcuți din petrol te vor feri de necazuri.
Din volumul în curs de apariție la Editura Litera. Traducere de Carmen Ion