Sfios, Guvernul trecea

Nu vreau sa intru in amanunte, ca sa nu va plictisesc, dar nu va apasa un imens sentiment de jena din cauza povestii asteia cu UE si degetul batut in obrazul guvernului roman si, implicit, al nostru? Ati recunoscut stilul pur, romanesc, in ceea ce au facut guvernantii ? Recunoasteti ca premierul nostru devine monoton in aroganta lui ? Ma tot gandesc la incidentele de saptamana trecuta, cu baroana Nicholson, cu parlamentarul european Oostlander, cu scrisori, acuze si declaratii si simt ca mi se face rusine. Mie, care n-am semnat nici un act cu constiinta faptului ca imi calc o promisiune, nu m-am uitat in ochii oamenilor alora ca sa le spun «hai, dom’le, aveti incredere in noi, ce Dumnezeu, asa ne stiti?», in timp ce in minte fac un calcul rapid, si aproximativ prin rotunjire, a numarului de copii pe care ii mai am de dat la export.

Guvernul Romaniei a avut impresia ca aderarea noastra la Uniunea Europeana e o obligatie a Occidentului, iar negocierile cu ea – pur formale. Hai, ma, ca merge si-asa, si-o fi spus omul care a aprobat adoptiile a sute de copii, desi stia clar ca exista un act prin care garantase contrariul. Ce-o sa ne faca? O sa ne ia boii de la caruta, si caii de la Mercedes! Ete, ce sa spun! Lasa-i ba, ca nu-i doare pe aia ce facem noi aici. Ei sa-si vada de ale lor, ca au belele, numai ei stiu cate. Guvernul, imi spunea un amic, a crezut ca aderarea Romaniei e inevitabila ca primavara. Ei uite, spunea tot el, ca nici primavara nu mai e ce era pe vremuri si ca, uneori, nici nu mai vine, trecem direct la vara. Rusinea de a fi aratati cu degetul in toata Europa e un simptom al bolii incurabile care se cheama je-m’en-fichism. Boala a aparut in Romania si e asa, o combinatie intre inertia indiana, diplomatia araba, obraznicia franceza, agresivitatea galagioasa a italienilor, indiferenta elvetiana si aroganta americana. Trist e ca noi nu avem nici profunzimea indiana, nici cultura araba, nici istoria francezilor, nici monumentele italienilor, nici meticulozitatea elvetiana si nici forta americana. Si atunci, vorba lui Preda, pe ce ne bazam ? Pe dreptul nostru de a apartine Europei ? Pe slabiciunile si interesele ei ? Ma tot gandesc la hoardele de hoti romani care exaspereaza Occidentul si ma intreb ce impresie si-au facut oamenii aia cand au descopert minciuna de la Bucuresti. Banuiesc ca au trecut de la stadiul de lehamite in care inghetasera, la cel de enervare. Dupa ce ca ne tarasc dupa ei, dupa ce ca inchid ochii la situatia noastra economica, dupa ce ca ne ingroapa in bani ca noi nu prea suntem in stare sa-i facem, dupa ce ca nu vad rezultatele sprijinului financiar, ii mai si mintim in fata, senin, fara remuscare, cu inconstienta de student chiulangiu care merge la cacealma.

Ne-am facut de rusine in Europa si in cartile de istorie ale Uniunii. Cei care vor veni dupa noi vor studia manualele si vor vedea ca singurul caz in care o tara pretendenta la statutul de membru al organizatiei si-a vazut amenintata aderarea a fost Romania. De ce ? Pentru ca a mintit si a mai si avut pretentia ca n-a facut nimic rau. «Noi n-am vrut, ei ne-au silit ! Au venit peste noi, ne-au amintit ca am baut o bere impreuna, ca ne cumparam costume impreuna, ca sunt prietenii nostri si ca nu putem sa-i refuzam, asa ca le-am dat vreo 600 de copii. Ce era sa facem ? Sa spunem « nu? » Ce ne-am asteptat ? Sa ne mangaie pe cap si sa spuna : « Lasa, n-aveti voi nici-o vina, Berlusconi ala e capul rautatilor, pe el il pedepsim ! » Incerc sa-mi imaginez socul – ma rog, primele secunde, ca dupa aia a venit aroganta si le-a trecut- resimtit prin cladirea Guvernului cand a sosit scrisoarea de la Bruxelles. Daca aveau o doza rezonabila de sensibilitate umana, cei care au deschis-o ar fi trebuit sa se simta precum micutii vrajitori din Harry Potter, cand le vin scrisorile urlatoare, care ii fac de rusine de fata cu toata lumea : sa li se crape pamantul sub picioare. Dar, probabil ca le cer prea mult. Nu, banuiesc ca primul lucru la care s-au gandit a fost cum sa o ascunda de presa. Al doilea, ce minciuna cu iz de credibilitate sa inventeze ca explicatie. Stiti ce mi-e teama? Ca nici macar nu s-au gandit la noi si la impactul asupra alegerilor. Sau, daca au facut-o, a fost asa, in treacat. Merge si-asa, si-au spus ei, si, stiti ceva? Au dreptate: o sa mearga si asa. Amortit in doua faze – a. ce masina mai smechera sa-mi iau sa moara de ciuda vecinu’ si b. de unde sa mai fac rost de bani sa nu-mi moara de foame copiii, majoritatea electoratul roman aude, dar nu asimileaza, voteaza, dar nu gandete, se revolta, dar nu prea mult, si ramane la randul sau la principiul « lasa, ba, ca merge si asa. Daca nu-s astia, is altii care fac la fel. Macar pe astia ii stim”. Iar ei, “astia”, ne stiu si ei pe noi.

Guvernul Nastase s-a culcat pe urechea stanga, multumit de reusitele lui pe plan extern si stabilitatea pe plan intern si considera ca isi poate permite orice: sa-i certe pe occidentali, sa ii ignore, sa-i minta. Sigur ca merge si asa. Dar cat? Si, mai ales, pana unde?