Negutatorul din Venetia (piesa lui Shakespeare si, acum, ecranizarea lui Michael Radford) porneste de la un legamant: un om (Antonio; aici, Jeremy Irons) se leaga sa-i plateasca unui evreu (Shylock; aici, Al Pacino) datoria celui mai bun prieten al sau, in caz contrar evreul avand dreptul sa ia o livra din carnea sa! Acesta ar fi legamantul “hard” – insa mai exista si altele: tanarul Bassanio (Joseph Fiennes) promite sa nu uite generozitatea mai varstnicului sau prieten, bogata Portia (Lynn Collins) promite sa se marite cu acela care ghiceste lada in care se afla portretul sau, acelasi Bassanio ii promite aceleiasi Portia iubire eterna, gajul fiind un inel, amicul sau Gratiano ii promite iubitei sale Nerissa acelasi lucru, termenii si gajul fiind aceiasi etc., etc. In Negutatorul din Venetia, toata lumea se leaga prin juraminte de toata lumea: un analogon abil – sub pana lui Shakespeare – al unei lumi randuite pe fagaduiala si negot.
Cand am scris ca un “om” ramane dator unui “evreu” am fost, cu buna stiinta, politic incorect; caci si marele Will a fost – personajul evreului Shylock a ramas in istoria literaturii ca unul din cele mai “cu probleme” din cate au fost comentate. Tocmai de aceea Shakespeare este atat de incitant si astazi: el ofera – pe de o parte – un portret adevarat, tangibil de adevarat, al “Strainului” (monologul lui Shylock: “Daca ma tai, nu sangerez!?”) si, pe de alta parte, o face fara sa cada nici o secunda in dascaleala de doi bani a apostolilor actuali ai corectitudinii politice, care omoara orice discutie. Da, Shakespeare este si in Shylock – cu toata umanitatea si “omenescul, prea omenescul” contrarietatilor sale -, dupa cum, da, Shylock este un personaj “cu probleme” – pentru ca este o fiinta ca-mine-si-ca-tine, din carne si oase, nu un proiect de “mandra lume noua”; razbunarea sa este teribila, dar si motivele sale – milenare – sunt. Cand camera lui Radford urmareste mana lui Pacino, inarmata cu un cutit, apropiindu-se de pieptul dezgolit al lui Irons, aproape ca sarim din scaun. Tresarim visceral, cultural si – probabil – cultual. Ne amintim, poate, si de scena torturii din Reservoir Dogs (una din cele mai tari din istoria Cinematografului!) si, intr-un fel, aceasta comparatie este in defavoarea filmului lui Tarantino dintr-un motiv teribil de simplu: spre deosebire de personajele “pop-art” ale italoamericanului, evreul venetian Shylock, imaginat de englezul Will Shakespeare, sufera. In interpretarea impecabila a lui Pacino – la mile distanta, aici, de prestatiile sale exoftalmice din ultima vreme! -, Shylock nu este doar un nebun batran care vrea sa se razbune intr-un mod barbar (cumva vetero-testamentar); nu este nici (doar) un batran evreu care vrea sa se razbune pe crestini pentru ca un tanar crestin i-a furat fiica; si nu este, in fine, nici un simplu evreu venetian batran si nebun care vrea sa se razbune pentru ca un nobil venetian, mai tanar si mai bogat ca el, ii scuipa in fata dispretul sau zi de zi: este toate aceste lucruri la un loc, plus suferinta. Este meritul lui Pacino (si, desigur, al lui Radford) ca nu transforma aparitiile lui Shylock intr-un “recital de actorie”, intr-un “show-stopping-moment” sau, si mai rau, intr-un show! Personajul este urias – dar Pacino il joaca minimalist, cu o lipsa de emfaza exemplara.
Filmul lui Radford este una din cele mai reusite ecranizari shakespeariene. Imaginea – bogata in sugestii picturale – a lui Benoat Delhomme contribuie la atmosfera de rafinament a Venetiei, iar Lynn Collins (in dublul rol al Portiei si al “avocatului”) este o revelatie: unul din acele chipuri remarcabile – la limita dintre frumusete si stranietate, dintre feminin si masculin, dintre echivoc si enigma – pe care cinematograful le gaseste, din pacate, mult prea rar…
Negutatorul din Venetia (The Merchant of Venice), regia: Michael Radford, imaginea: Benoat Delhomme, cu: Al Pacino, Jeremy Irons, Joseph Fiennes, Lynn Collins. Prod. SUA-Italia-Luxemburg-Marea Britanie, 2004. 138 min. Distribuit de New Films.