La 9/21 septembrie 1878, Consiliul de Miniștri hotărăște ca domnitorul Carol I al României să poarte titlul de Alteță Regală. Ce urma, odată acest pas făcut, era limpede: proclamarea lui Carol I ca rege și a României ca regat. Ceea ce s-a și întâmplat, la 15/27 martie 1881. Legiuitorul român a crezut că această dublă proclamare din 1881 asigura prezentul. Și așa era. Ce făcea însă monarhia română cu viitorul? Pentru că, se întâmpla ca regele Carol să nu aibă copii. Regina Elisabeta, după îngrijiri infinite, dăduse naștere unei fetițe, Maria, care, din păcate, a murit la patru ani și oricum, fată fiind, n-ar fi avut drept la tron. Alți copii nu mai adusese Dumnezeu în curtea regală română. Cu toate strădaniile depuse și tratamentele medicale urmate. Și atunci ce avea să se întâmple cu abia proclamatul regat român? Ce avea să se întâmple cu stabilitatea și continuitatea dinastiei de Hohenzollern în România?
Oamenii politici români au trecut la aplicarea art. 83 din Constituția română: „în lipsa de coborâtori în linie bărbătească ai Măriei Sale, Carol I de Hohenzollern- Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora”. În vara lui 1880, Carol, în Germania fiind, împreună cu tatăl său, vizitează pe Bismarck și pe împăratul Wilhelm I, care era și șeful Casei Regale. Satisfăcut de rezolvarea răscumpărării căilor ferate, atât de favorabilă Germaniei (statul român plătește un preț de circa trei ori mai mare pentru construirea celei mai întinse rețele de căi ferate din România de către firmele germane – afacerea Strousberg), Bismarck își dă asentimentul și obține și acceptul Vienei. În același an, 1880, la 21 noiembrie, principele Carol-Anton, tatăl lui Carol al României, îi comunică lui Wilhelm I prevederile Constituției României privind succesiunea la tron. Doi membri ai Casei de Hohenzollern intrau în cadrul acestor prevederi: principele Leopold de Hohenzollern, fratele cel mai mare al lui Carol și nepotul lui cel mai în vârstă, Karl. Consultați, atât unul cât și celălalt, au notificat că renunță la calitatea de moștenitor al tronului României.
Succesiunea îi revine pe cale de consecință nepotului mai mic al lui Carol. Adică lui Ferdinand, născut la 12/24 august 1865 și botezat Ferdinand-Victor-Albert-Meinard, principe de Hohenzollern, al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern și al principesei Antoaneta, infanta Portugaliei. Mama sa, principesa Antonia, numită obișnuit Antoinette, a avut o influență determinantă asupra prințului Ferdinand. L-a ferit de multe din ademenitoarele contacte cu lumea exterioară, cum ne spune Eugen Wolbe, în frumoasa lui carte dedicată lui Ferdinand. Mama lui era și pictoriță, nu doar ca preocupare în timpul liber, ci cu un dezvoltat simț artistic. N-a reușit să-i dea și fiului același gust și aceeași bucurie a picturii, dar înțelegerea acesteia i-a dat-o. N-a contribuit puțin la aceasta colecția de tablouri de valoare din castelul de la Sigmaringen. Educația destul de aspră pe care a primit-o Ferdinand tot mamei i se datorează. „Porunca, de pildă, de a vorbi numai atunci când era întrebat i-a imprimat lui Ferdinand, care în fond era un om amabil, sfiala de care a suferit aproape întreaga sa viață. Era rugat să vorbească tare și clar și trebuia – când se lăsa antrenat – să repete o dată, chiar de două ori fraza spusă cam prea încet.” Așa s-ar explica, crede Eugen Wolbe, obiceiul lui Ferdinand de a relua în convorbiri fraza inițială a partenerului său. Adică nu se datora faptului că ar fi trăit printre „oameni tari de urechi”, după cum o spunea Ferdinand mai târziu, pe când era rege. De la tatăl său a învățat să fie cavaler. Nu va fi, precum acesta, „un militar sever, exersat în șa”, dar va avea un interes destul de manifest pentru cariera ostășească. Ca tânăr principe va urmări cu mare interes războiul cu turcii din 1877-1878. Învață de mic să iubească plantele. Alături de Wilhelm, fratele său mai mare și de Karl, fratele mai mic, se va bucura de o tinerețe fericită la castelul părintesc de la Sigmaringen, în preajma eleșteului de la Krauchenwies, cu lebedele lui și plantele rare sau în excursiile prin Alpii elvețieni din vacanțe. Dragostea pentru natură tot mama sa i-a dat-o. „Noi facem și plimbări frumoase pe valea Dunării și la Inzigkofen, unde se găsesc flori foarte frumoase”, îi scria el tatălui său la 30 iunie 1874. Avea pe atunci nouă ani neîmpliniți. De la familia sa învață Ferdinand să trăiască în iubirea de Dumnezeu. Duminica și în zilele de sărbătoare se ducea totdeauna să asculte liturghia. Și ca rege, la Sinaia, el punea pe capelanul Curții să i-o celebreze. Ferdinand va avea și o guvernantă franțuzoaică, o alsaciană, care îl învăța rugăciuni nu totdeauna dorite în familii germane, cum era aceea care îl ruga pe Dumnezeu să-i facă pe francezi să învingă pe germani și Alsacia și Lorena să redevină franceze (!).
Tânărul Ferdinand are un preceptor, pe dr. Grobbels, care-l introduce în disciplinele elementare și în limba latină. Tatăl său îl inițiază în istorie, geografie și științele naturii. Se arată de la bun început foarte studios. Citea cu pasiune ore întregi. Are și o mare predilecție: viața și înfăptuirile eroilor, mai cu seamă a eroilor antichității clasice. Exemplul lui Frederic cel Mare sau Napoleon îl interesează mai puțin. Nu se vedea un om de acțiune. Un visător da. Mai cu seamă din perioada cât familia lui se găsește la castelul de la Benrath, de lângă Dusseldorf, reies pregnant deosebiri în felul de a fi al copiilor prințului moștenitor Leopold. Nando, numele de alint al lui Ferdinand, se deosebește de frații săi. Nu e înclinat spre glumă, spre discuții în contradictoriu, nu vrea să-și impună un punct de vedere personal de teamă să nu jignească partenerul de discuție. Nu simte nevoia să-i facă pe alții să fie de acord cu punctul său de vedere. Tatăl lui și-a exprimat speranța că integrarea lui Ferdinand într-un cerc mai larg de camarazi va fi benefică. Și-l înscrie în 1880, împreună cu frații săi, pe el în clasa a șasea, la gimnaziul Hohenzollern din Dusseldorf.
Tatăl său insistă pe lângă profesorii școlii să nu creeze fiilor săi o situație privilegiată. De aceea toți colegii li se adresau nu cu „alteță”, ci cu „prinț Ferdinand” sau „prinț Wilhelm”. El le spune colegilor de școală „tu” (e adevărat că nu se mergea cu familiaritatea până la tutuirea lor de către ei). Ferdinand însuși nu acceptă favoritisme. Se supără strașnic atunci când unul dintre camarazi îl ajută să câștige la tir. Tinerii frecventau familii nobile. Mergeau la Koblenz, la împărăteasa Augusta, la Bruxelles, la familia regală, cu care se înrudeau. Ferdinand mergea adesea la muzeul de arte grafice Plantin-Moretus din Anvers. Eugen Wolbe îl citează pe Oswald Flamm, colegul lui Ferdinand, care îl vedea pe acesta „mereu prietenos, deschis și modest, un suflet delicat, poate prea sensibil”. Era totdeauna și prea obedient, respectând ordinele primite de la profesori sau de la cei doi instructori, unul militar și altul civil. Cel mai bine se simțea cu studiul limbii germane (îi plăceau îndeosebi clasicii). Îi plăcea latina (greacă nu va studia, inspectoratul școlar îngăduindu-i să înlocuiască greaca cu româna). La germană și latină dă și examenul scris la absolvire. La celelalte materii – religie, franceză, istorie, geografie, matematică –, dă examen oral, la 24 martie 1885. Obține calificativul „bine” la toate. Și părăsește Dusseldorf. „Abia acum, când trebuie să mă despart de el, observ cât de drag mi-a devenit Dusseldorf, acest oraș atât de frumos”, scria el tatălui său la 30 martie 1885.