La terminarea liceului e numit sublocotenent în primul regiment de gardă pedestru, acolo unde prestau primul lor serviciu toți principii din dinastiile princiare germane și unde fratele său mai mare, Wilhelm, era deja de trei ani. Din mai 1885 începe să studieze și la școala de război din Kassel. Nu participă la lecții împreună cu ceilalți elevi, este inițiat separat de ei, de căpitanul von Zweiffel, la tactică și de către căpitanii Kempe și Hock la știința armelor și fortificații. Îl atrag prelegerile despre arta fortificațiilor. Învață multe de la militari prestigioși cum erau baronul von Lyncher sau von Unruh. Acesta din urmă scrie despre el: „amabilul fiu princiar mi-a ușurat sarcina. Din punct de vedere militar era extraordinar de bine înzestrat, bun la marșuri, bun la trageri, avea o bună voce de comandă și participa cu foarte multă însuflețire la activitatea noastră. Se familiarizase foarte repede cu activitatea și cu camarazii”. Alți colegi îl văd „sufletist, prietenos, un bun băiat și camarad, punctual în prestarea serviciului său, extraordinar de drăguț, în niciun fel o persoană care să strice buna dispoziție a celorlalți, prezent la toate ale noastre, ale celor de-un leat cu el”. Chiar un foarte bun militar, cum îl arată astfel de portretizări, probabil că n-a fost (a schimbat câteva companii, până a dat de un comandant mai îngăduitor, cum a fost baronul von Hornstein- Biethingen). Împreună cu plutonul lui, Ferdinand nu se remarcă, nu iese în evidență prin ceva anume, poate doar prin aceea că „avea o pricepere deosebită în a se purta cu tinerii și era foarte iubit de cei din companie”. E un pasionat al sportului, dar nu pentru obținerea unor performanțe altfel decât medii. E un bun călăreț. Îi place vânătoarea (e și membru al Asociației cinegetice a ofițerilor). Participă la cursuri la Institutul național regal. Ia lecții de scrimă. Cel mai mult i-a plăcut trasul cu pușca în vulturi, concurs organizat în împrejurimile bogat împădurite ale Postdamului (era vorba de doborârea piesă cu piesă a unui vultur fixat pe o stinghie, demontabil, din lemn). Ferdinand execută nu cu extraordinară plăcere, dar nici cu un interes vizibil obișnuita viață de toate zilele a ofițerilor. Participă și la petrecerile dansante din casa regimentului sau din „cazinoul civil”, unde veneau și funcționari superiori cu doamnele lor. Participă și la ceremonii private organizate de familiile aritocrate. În orele sale libere cel mai mult zăbovește în casa văduvei contese Finck von Finckenstein.
La Universitatea din Tubingen, în primul an, 1887-1888, prințul Ferdinand se înscrie la cursurile Economie națională, Istoria comunismului și a socialismului, statistică socială, sistemul de învățământ al statelor moderne. În anul următor se înscrie la un curs de politică financiară (interesat mai mult de impozite) și la altele privind mișcarea muncitorească, știința admnistrației, știința organizării statului. Nu se știe câte din aceste cursuri a frecventat efectiv. Probabil puține. După participarea la înmormântarea lui Wilhelm I și apoi a lui Frederich al III lea, în martie și iunie 1888, și după vacanța de vară, Ferdinand își va continua studiile universitare. Nu la Tubingen, ci la Universitatea din Leipzig. Unchiului său Carol îi scria că era foarte mulțumit de cursurile de la Leipzig, iar regele îi răspundea cu speranța că ceea ce învăța acolo în teorie va pune în practică în România. În paralel, face progrese evidente cu studiul limbii române, pe care începe s-o stăpânească cu adevărat. Ore în șir discută în românește cu profesorul Păun. De România îl ține legat corespondența cu unchiul său, pe care a tradus-o S. Cristescu. La Leipzig e împreună și cu prietenul său locotenentul baron von Hammerstein. Prietenia lor e plină de căldură și expansiune sentimentală. În pivnița lui Auerbach gândurile celor doi prieteni se adună mereu și mereu, încercând să limpezească un viitor care nu se lăsa dezvăluit. Pentru Ferdinand părăsirea Germaniei și stabilirea în România era ca un sfârșit și un început, care nu-și puteau da mâna. „Multe lucruri frumoase vă așteaptă, prințe Ferdinand, îi spun pritenii săi în ultima seară de dinaintea plecării spre România. Vi se impun obligații noi, grele, dar și multe onoruri vi se arată la orizont. Da, spune prințul, dar eu trebuie să-mi părăsesc patria, frați și surori și prieteni. Pentru ultima dată mă aflu ca prinț german și camarad în fața voastră. De acum încolo sunt român; voi fi român din tot sufletul meu, chiar dacă noua mea patrie îmi cere cele mai grele lucruri de făcut”.
Înainte de plecarea spre România face o vizită la Berlin și îi vede pe Wilhelm și pe Bismarck. Tatălui său îi scria la 3 mai 1889: „La Berlin, România este văzută în culori teribil de negre, există temeri că în cazul unui război se va ajunge chiar la o alianță cu Rusia și se consideră că unchiul se îngrijește prea puțin de armată”.