Un pact de familie e semnat la Sigmaringen, la 21 noiembrie/ 3 decembrie 1880, patronat de Wilhelm I, șef al Casei regale. Numele lui Wilhelm I, la cererea lui Bismarck, nu apare pentru a nu stârni suspiciuni din partea altor suverani europeni. Ferdinand, împreună cu tatăl său Leopold și cu Carl Anton, fratele său mai mare, asistă la serbările încoronării lui Carol I, la 10/ 22 mai 1881.
La împlinirea unui an de la aceste serbări, Ferdinand îi scria lui Carol I că își amintește cu și mai multă plăcere „de acele zile minunate pe care le-am trăit alături de voi. Și astăzi parcă îmi trec pe dinaintea ochilor delegațiile de țărani în costumele lor pitorești și care v-au salutat cu urale entuziaste. Văd și acuma mulțimea multicoloră de pe străzile Bucureștiului pe care le-am străbătut seara, când în jurul nostru mergeau mii de oameni în cele mai diferite costume”. La 30 decembrie 1881 își exprima speranța „că în curând vom putea să venim din nou în România și atunci vom cunoaște ceva mai bine țara pe care am îndrăgit-o”.
Despre România are prilejul să se întrețină mult și cu mare bucurie cu pictorul August Becker. Acesta fusese în România în 1882. Făcuse aici o mulțime de schițe și studii. „Ne-a povestit mai ales despre Sinaia și despre minunatele plimbări prin acea pădure străveche. Pictează de zor tablouri și a avansat destul de mult cu cel pentru tine”. Peisagistul german va executa mai multe tablouri privind frumusețea României și personajele de la Curtea regală română. Înainte de România el călătorise în Norvegia, în 1844, la Londra, în 1854. E apreciat de regina Victoria și la invitația ei vizitează Scoția, iar în 1869 reședința reginei Victoria de la Osborne House, de pe insula Wight. Pictorul german îi trezește lui Ferdinand amintirile legate de România. La 25 ianuarie îi scria unchiului din Dusseldorf că se gândea adesea „la frumoasele zile pe care le-am petrecut la voi, la Cotroceni. Să sperăm că te vizităm din nou în România”. Voia să fie bine văzut de unchi sau chiar îi plăcuse în România? (p. 43) Și una și alta. La urma urmei nu avea de ce să nu-i placă în exotica noastră țară. Cel puțin nu acum.
Aproape că nu este scrisoare din anii săi de studii în care Nando să nu își declare dorința de a revedea România. Luna mai stârnea în sufletul lui „frumoasele amintiri pe care le-am adus de la București și care mă leagă tot mai mult de această frumoasă țară”. Și abia aștepta să le împrospăteze. De anul nou 1885 își promitea sieși și îi anunța și pe ai lui că în noul an 1886 va fi în România. Nu va reuși, dar gândul lui spre ea se îndrepta.
În sfârșit, la 15 martie 1889, studiile lui Nando de la Leipzig se termină. „Epoca studenției mele la Leipzig, îi scrie Ferdinand regelui Carol, la 20 martie 1889, a fost foarte interesantă și plăcută, chiar dacă am stat prea puțin ca să cunosc toate detaliile, am căpătat o privire de ansamblu asupra întregului sistem juridic și acum am înțeles multe lucruri care înainte erau neclare, așa că în orice caz șederea la Leipzig mi-a fost de folos. Profesorii au fost în general persoane simpatice cu care era plăcut și interesant să ai de-a face și în afara prelegerilor. Pe unii dintre ei i-am invitat joia trecută la noi, la masă”. Tânărul învăța cum merge lumea și avea grijă să meargă și el odată cu ea. Cu studenții nu are relații foarte strânse. „Am cunoscut doar puțini, dar unii erau chiar simpatici”. Seara de obicei se ducea la teatru. Deseori și la concertele de la Gewandhaus. Doar că durau prea mult aceste concerte și „la final erai obosit”. Nu participă la evenimente militare, cu excepția conferirii unei panglici regimentului său de la Postdam, prilej cu care a vorbit și împăratul german („a vorbit foarte frumos și foarte bine”) (p. 49). În ultima parte a perioadei de studiu e tot mai preocupat de viitorul său. „Sigur că mă preocupă foarte mult viitoarea mea ședere în România, îi scrie el lui Carol I la 20 martie 1889. Mă bucur nespus să vă revăd și să-mi cunosc temeinic țara și oamenii ei, cu atât mai mult cu cât din presă nu afli mai nimic. În orice caz din știrile ziarelor nu-ți poți face o imagine veridică, pentru aceasta trebuie să trăiești în mijlocul evenimentelor, să știi ce simt și cum gândesc oamenii”. În scrisoare Ferdinand dă și o dovadă a capacității sale de înțelegere a situației de moment a României în conjunctura creată de abdicarea regelui Milan al Serbiei. După el, Milan nu trebuia să abdice, pentru că succesorul său era prea tânăr și era „o minge în mâinile regenților”, care, la rândul lor, erau dependenți de majoritățile parlamentare, majorități foarte schimbătoare într-o țară ca Serbia în care poporul de rând era slab educat politicește. Abdicarea lăsa deci un haos politic. Dacă ne gândim la lovitura de stat din 1903 nu putem să nu constatăm că Ferdinand avea dreptate. Aceasta era însă părerea tuturor și Ferdinand nu era un original. Arăta însă că era cu capul pe umeri. La răspunsul lui Carol la părerile lui Ferdinand, din care reieșea că situația era ceva mai complicată în Serbia, Ferdinand se scuza că știa și el „doar ce scrie în ziare și alte vești directe nu am”.
La 27 martie/ 8 aprilie trimite răspunsul său generalului Florescu (acceptul de a face parte din Senat). Și adaugă, pentru unchiul său: „poți să-ți imaginezi cu ce mare bucurie voi veni acum în România, unde acum, ca român, pot lua parte eu însumi la viața politică într-o poziție de a cărei importanță și deosebită semnificație sunt pe deplin conștient și îmi voi da toată silința să o duc la îndeplinire. Mă bucur nespus să cunosc toate raporturile, să intru în contact cu liderii politici, să-i cunosc din propriile mele observații și din relațiile mele cu ei, cu atât mai mult cu cât până acum nu i-am putut judeca așa cum trebuie, doar din relatările ziarelor unde adesea precumpănește senzaționalul”. Visa mult tânărul Nando. În curând va constata că așteptările sale vor rămâne neîmplinite. La 8 aprilie 1889 îi scria regelui de la Cannes: „la sfârșitul lunii mă voi duce în România ca să mă instalez definitiv acolo; (începe) un mare și important capitol din viața mea, chiar cel mai important”. „Acum se apropie clipa plecării mele, nota el de la Lugano, și deja mă simt cu totul român și sunt mândru că-mi voi putea dedica toată activitatea acestui brav popor”.
Despre primirea făcută la sosirea în țară Nando scrie fratelui său Carlo. Tot acestuia îi scrie despre oamenii politici cu care a intrat în contact. Despre L. Catargiu și Gh. Vernescu, atât de rău văzuți la Berlin, el scrie că sunt oameni foarte cumsecade, în niciun caz nu sunt rusofili. Adaugă aici ceea ce îi spusese unchiul său Carol, și anume că este absolut incorect ceea ce se crede la Berlin. „Despre Orient, scrie Nando, nu poate judeca decât cineva care îl cunoaște și care trăiește aici de mulți ani și cunoaște oamenii precis, așa ca Unchiul”. L-a cunoscut și pe P.P. Carp, care i s-a părut „extrem de pătimaș” (cel puțin așa i s-a părut în chestiunea numirilor partizane făcute de G. Vernescu la Curtea de Casație (C. Orbescu, președinte, A. C. Șendrea și M. Antonescu, membri), pe Th. Rosetti, „un om foarte liniștit”, pe D.A. Sturdza, „care încă mai păstrează ranchiună”, pe Al. Marghiloman, „un om încă tânăr, foarte distins și care arată cam ca un sportman, ceea ce, de altfel, și este”. A cunoscut și câteva doamne și observă că „unele sunt persoane foarte amuzante”. Îi cunoaște pe toți miniștrii, respectiv pe Al. Lahovari, N. Gherassi, C. Boierescu, Gr. Păucescu și G. Manu, în afara lui L. Catargiu și G. Vernescu, deja menționați. „O impresie absolut deosebită”, cum se exprimă el, i-a făcut generalul G. Manu, „un om care ține cu fermitate la principiile sale, antirus, trecut prin școala prusiană și care gândește ca un prusac în toate privințele”. Referindu-se din nou la P.P. Carp, laudă lipsa de egoism a acestuia care ar putea fi de folos țării, dar critică aplicarea lui spre chestiuni exclusiv personale. Poporul român e la fel ca elita lui, se întreabă Ferdinand? El e împotriva judecării poporului după elita lui conducătoare. Aceasta din urmă nici nu este românească, spune principele, preluând o judecată comună în veacul 19. „Cu puține excepții are toate defectele unei anumite societăți din Paris. La o privire mai atentă observă că doamnele sunt în majoritate foarte cochete, iar tinerii foarte spilcuiți. Ofițerii îi fac o impresie în general bună. Sunt destoinici, cu maniere distinse mai toți. N-au unii dintre ei o disciplină de serviciu, mai cu seamă la cavalerie. Soldatul este destoinic. Nu e niciun partid rusofil în țară, observă Ferdinand. Sunt doar câțiva mauvais sujets, cumpărați cu bani rusești, pe seama cărora de obicei se face haz. Cumpărate sunt și unele ziare, care sunt pur și simplu gropi de bălegar, care doar aruncă minciuni prin lume, pe care însă oamenii cu ceva minte le recunosc ca atare. Toate laolaltă nu pot servi decât ca water closet paper, dar cel puțin fundul meu îmi este prea gingaș ca să mă pot folosi de ele”.
Programul lui Ferdinand, cu unele excepții, după venirea sa în România: serviciu de la ora 6 la 9 la compania pe care o conduce, apoi audiențe; uneori mai vine Păun și face exerciții de limba română. După amiază alte audiențe, seara plimbare cu unchiul, uneori plimbat călare. După masa de seară biliard cu unchiul. Din scrisorile sale ne facem o idee despre felul în care Nando își petrecea timpul liber. Făcea călătorii în diferite părți ale țării și ale Europei, îi plăceau zonele montane și pe acestea le frecventa cu predilecție. Îi plăcea vânătoarea și de aceea nu refuza nici ca principe, nici ca rege o invitație pe terenurile de vânat ale lui P.P. Carp sau Al. Marghiloman. Îl atrag tenisul de câmp, patinajul pe gheață și participă la balurile de la Palat sau organizate de protipendada bucureșteană. Se duce la teatru, practică jocuri de societate, ca biliardul. Și mai ales citește. „Se ținea la curent cu toate manifestările cugetării și geniului omenesc, citea într-una cărțile cele mai variate și literaturile cele mai diverse”, cum ne spune I.G. Duca. „Nimeni nu-l întrecea în bibliofilie, în heraldică și în tactul cu care știa să aleagă o țigară bună de Havana”, ne spune C. Argetoianu. (Scrisori, p. 10).
Participă și el, ca toată lumea din jurul lui, la cursa pentru găsirea unei principese ca logodnică. „Problema logodnei” lui era pentru el „problemă de cea mai mare însemnătate”. Aude de Helene d’Orleans, fiica pretendentului la tronul Franței Louis Philip d’Orleans. Între concurenții la mâna ei erau Albert Victor, fiul cel mare al viitorului rege al Marii Britanii Edouard al VII-lea, era Nicolae al II-lea, viitorul țar al Rusiei. Amândoi au fost refuzați pe motive religioase. De aceea Ferdinand credea că el, care prefera o prințesă catolică uneia protestante, avea șanse. Voia să aibă și pentru că, desigur, prințesa vorbea franțuzește la perfecție („lucru important pentru România, unde toată lumea vorbește franțuzește”) și, mai ales, pentru că prințesa era fermecătoare, „nu numai foarte frumoasă, dar și o fire foarte simpatică”. „Trebuie însă să ne grăbim, altminteri ne va fi suflată de sub nas”, îi scria el unchiului la 12/ 24 iulie 1889. Lucru care s-a și întâmplat, domnișoara căsătorindu-se cu ducele Emanuel d’Aosta.
În vara lui 1889 călătorește prin Elveția și Austria. La întoarcere se oprește la Sinaia, „unde a avut loc obișnuita primire plicticoasă”. În septembrie merge în Dobrogea, la Constanța. „Mă interesează acum foarte mult să cunosc și această zonă a țării”. Descrie trecerea Dunării, peste brațul Borcea, păsările și animalele din Deltă: bâtlanii cenușii, albi, negri, păsările de pradă, mai ales vulturii cenușii și șoimii. Merge pe Dunăre cu iahtul Ștefan cel Mare. La Cernavodă sunt întâmpinați de prefectul Scheletti, care vorbește foarte bine germana, de primar, care-i întâmpină cu pâine și sare. Era zona intrată de curând în componența țării. La Constanța primire strălucitoare, cu gardă de onoare, primarul cu pâine și sare. Găzduire într-un hotel foarte mare (neclar care). Seara dineu și luminație, retragere cu torțe. A doua zi vizitează școli și clădiri publice, cunoaște o mulțime de oameni, vede spitale, închisoarea, trebuie să asiste la slujbele de la biserica grecească, armenească, de la geamie și de la sinagogă. Aici vizitează noua navă de luptă „Elisabeta”, crucișătorul cu patru tunuri de 15 cm și alte vase mai mici. În drum spre Constanța vizitează Galațiul, pentru fortificațiile de aici. În octombrie ia parte la manevrele de la Iași pe care le descrie cu multe amănunte fratelui său Carlo, insistând pe desfășurările de trupe în retragere spre Bacău. „Au fost câteva momente foarte frumoase și în general s-a manevrat bine, dar mai ales trupa a fost incredibil de energică după patru zile de marșuri și bivuacuri”. El merge și la Focșani pentru a inspecta fortificațiile construite aici de ofițerul german Maximilian Schumann. Celebrul constructor de edificii militare tocmai murise în august 1889 („Moartea lt. colonelului Schumann, notează principele, este o mare pierdere nu doar pentru noi, ci și pentru întreaga știință.”). Ferdinand menționează și întâmplări pe care vârsta sa nu putea să nu le rețină. La Focșani, scrie el, „noi am locuit în casa unui mare domn, Apostoleanu, care are o fată foarte drăguță; eu am locuit și am dormit în camera ei. La chambre exhalait un delicieux parfum de femme fille, regret că nu a dormit și ea în același pat, ar fi fost ceva”. Dincolo de această glumă de tinerețe, e de observat că în respectiva casă a deputatului liberal Gh. Apostoleanu se va semna armistițiul României cu Puterile Centrale, de la Focșani, din 26 noiembrie 9 decembrie 1917.
FOTO: Principesa Maria și Prințul Ferdinand