La 6 octombrie 1889, la marea paradă a celor 22.000 de soldați participanți la manevre, Ferdinand defilează cu regimentul lui. Reîntors de la manevre, el îi povestește fratelui său de concertele de pian pe care le dădea Elena Bibescu, fiica lui Manolache Costache Epureanu. Talentata pianistă făcuse studii la Viena, dar și la Paris, unde luase lecții cu Arthur Rubinstein. Debutase la Teatrul din București în februarie 1873, când e cerută în căsătorie de Al. Bibescu, fiul fostului domnitor Gh. Bibescu. Este și perioada în care concerta la București Andriczek, unul din marii violoniști ai vremii. Tocmai vine la București și un teatru de operă. Ferdinand îi scrie fratelui său Carlo despre toate aceste desfășurări de manifestări culturale pentru a-i arăta că Bucureștiul era legat de Europa și lumea în care trăia acum nu era una străină de frumusețea strălucirilor culturale. De aceea, el susține propunerea pe care Unchiul și Mătușa i-o făcuseră, aceea de a petrece la București vacanța de iarnă. Îi și recomandă varianta cea mai bună de călătorie: „pleci dimineața la ora 8 din Berlin și ajungi la Viena la ora 10 noaptea, înnoptezi acolo, îți recomand hotelul Munsch, a doua zi pleci din Viena la ora 8.45 dimineața, prin Pressburg (Bratislava) la Budapesta și apoi mai departe până la Vârciorova și a doua zi ești aici.” De data aceasta Carlo n-a venit. În iarna 1889-1890, Europa a fost prinsă de o epidemie de gripă. Mai mult, toată regalitatea europeană e în doliu, ca urmare a decesului împărătesei Augusta, soția lui Wilhelm I. Împărăteasa era foarte apropiată de familia lui Ferdinand, „cea mai bună prietenă a bunicului și mereu o prietenă devotată a familiei și cea mai solidă verigă de legătură între noi și împărat; acum va trebui menținută această legătură, căci ca să fim bine văzuți de împărat sau ca să mă folosesc de o expresie mai comună, ca să fim bine notați la el, este extrem de important!”. Și pentru că venise vorba de această legătură cu împăratul, Ferdinand face o nteresantă constatare: „Există ceva de care vreau să te avertizez foarte serios, dragul meu Carlo, anume să nu-ți scape vreun cuvânt dezaprobator la adresa împăratului, căci se va afla imediat totul și asta îți poate face enorm de mult rău. Acesta este sfatul pe care ți-l dau și care merită urmat, îți mai spun din când în când asemenea lucruri pentru că îți vreau binele și pentru că nimeni nu-ți va spune așa ceva.” Într-adevăr, se știe că Wlihelm al II lea era foarte suspicios cu rudele sale. Dar nu se bănuia că și la București ar fi putut fi un control al comportamentelor acestora. Ferdinand îi mai atrage atenția și asupra persoanei lui Albert von Sachsen-Altenburg, care fusese în serviciul țarului Alexandru al III lea și ajunsese general în armata germană după 1885, comandant al Brigăzii 3 de Cavalerie a Gărzii Imperiale. În 1890 îl însoțise pe împăratul Wilhelm al II lea
Așa își leagă destinul tânărul Ferdinand de România. O țară în care ajunge din nou la 20 aprilie/2 mai 1883. Vine însoțit de fratele său Karl-Leopold. Cel care îi aduce la București e regele Carol. Cei doi prinți sunt găzduiți la Palatul Cotroceni și vor rămâne în țară vreme de două luni, timp în care regele Carol s-a străduit să-i învețe „tot felul de lucruri folositoare și interesante”.
Despre Ferdinand el îi scrie fratelui său că, mai ales în ultimii doi ani, a făcut multe progrese în pregătire. Doar că era mult prea timid și reținut, spre deosebire de Karl Leopold, fratele său, mult mai prezent și comunicativ.
O problemă creează numirea unui profesor de limba română pentru prințul moștenitor și pentru Karl Leopold. Carol se gândise la un om pe care îl aprecia foarte mult: Dimitrie Gusti. Ieșean de baștină, născut aici în 1818, D. Gusti urmase cursurile Academiei Mihăilene și ale Conservatorului din Iași. Fusese profesor de geografie, retorică și filosofie la mai multe școli din Iași, deputat, senator, ministru al Instrucțiunii în 1867-1868 și primar al Iașilor, în mai multe rânduri. Numele său era strâns legat de primăria Iașului. Era primar în 1866, când are loc mișcarea separatistă de la Iași și, în această calitate, are un rol important în potolirea spiritelor. Este acela care înmânează un memoriu domnitorului Carol, de neuitare a Iașilor. În numele acestei instituții, a Primăriei Iașului, alături de M. Kogălniceanu, V. Alescsandri, G. Mârzescu, D. Gusti, reprezintă Iașul la festivitatea de la Putna din 1871. „Un om foarte popular și iubit de cetățeni”. Dar, lucru foarte rar, iubit și de suveranul țării. E numit de Carol I drept „extraordinarul Gusti”. Despre el scrie Carol I că este „o mare personalitate politică pe care pot conta ca pe mine însumi. Gusti a fost ministru Cultelor încă din anii 1867-1868, „unde mi-a confirmat pe deplin speranțele”. Era respectat de toate partidele și în cei 16 ani de domnie ai lui Carol, „nu a șovăit niciodată”. Nu demult, la marile festivități de la Focșani, în calitatea sa de primar al Iașilor, a ținut o cuvântare „care ne-a electrizat pe toți și ne-a smuls lacrimi. Nimeni nu regretă mai mult ca mine că ne-a scăpat acest om destoinic, cel puțin pentru moment. Stăpânește extraordinar limba în care face și poezii.” După știința noastră nu e nicio altă personalitate politică din România despre care Carol I să scrie atât de entuziast. Din păcate, D. Gusti se înbolnăvește grav și Carol I trebuie să găsească pe altcineva, care să-i învețe pe Ferdinand și pe fratele său Leopold limba română și tot ce era mai important din ceea ce numim civilizație română. Înlocuitorul lui D. Gusti se va numi Vasile Păun. Era profesor de liceu. Absolvise gimnaziul Gh. Lazăr, apoi liceul Sf. Sava și Facultatea de Litere a Universității București. Profesor și director în 1878 la gimnaziul Dimitrie Cantemir, apoi la liceul Sf. Sava, din 1879. Om modest și liniștit, un bărbat scund, cu barba neagră, purtând ochelari, cu maniere plăcute. Vorbea puțin germană, puțin franceză. Fiica lui Ion C. Brătianu făcuse ore cu el și garanta pentru el. Avea o fată de 11 ani, de care nu accepta să se despartă și care, în caz de numire a tatălui ei, urma a fi înscrisă la o școală germană din Dusseldorf. Păun face o bună impresie și în Germania familiei celor doi tineri și e angajat cu 12 mii de franci pe an. La 20 aprilie 1884, profesorul Păun îi raporta lui Carol I că orele de limba română merg bine. Nando avea mai mare ușurință în învățarea acestei limbi decât Karl, dar avea dificultăți cu pronunția.
Un an mai târziu, în 1884, cei doi copii ai lui Leopold veneau din nou în România, „lucru care este pentru noi o mare bucurie și acum casa noastră, atât de tăcută, este plină de viață”, cum îi scria Carol fratelui său. În privința limbii „vorbesc amândoi românește foarte bine, spre bucuria și surprinderea tuturor. Karl este mai dezinvolt și mai îndrăznet decât Nando și în felul acesta a cucerit din nou inimile celor de aici. Eu încerc mereu să-l pun în evidență mai mult pe cel de-al doilea, căci el are primul drept de moștenire.” Orele de studiu ale celor doi principi se țineau cu regularitate. În restul timpului ei se găseau fie la rege fie la Elisabeta. Vizitau stabilimente ale armatei, vizitau diverși oameni politici, precum pe IC Brătianu, Dimitrie Ghica, diverși diplomați, ca pe contele Tornielli, baronul Saurma. La Sinaia, în aprilie 1885, țin compania reginei Suediei și celor doi fii ai ei, aflați în vizită în România. La 10 mai 1885 sunt și ei prezenți la inaugurarea palatului regal refăcut de la București.
Ceea ce se încerca evident era încadrarea lui Ferdinand în contextul general românesc. Nando devine ofițer al armatei germane. Într-un astfel de context, Consiliul de Miniștrii român îi propune suveranului ca Ferdinand să fie și ofițer al armatei române. Carol I declară că trebuia încuviințarea împăratului german, a bunicului și a tatălui principelui moștenitor și îi cere lui Leopold să facă demersurile necesare pentru a o obține. Din motive neclare, care țineau probabil de ritmul lucrărilor Ministerului de Externe german, aprobarea lui Wilhelm al II lea întârzie. Într-o scrisoare către fratele său Leopold, Carol declara că în România nu va fi niciodată situația din Bulgaria. Îi cerea fratelui său să vină în România cu cei doi fii ai săi și să participe la sfințirea bisericii Curtea de Argeș. În ceea ce privește uniforma, el își declara certitudinea că Ferdinand va purta uniforma armatei române. Păun îi făcea și un portret lui Ferdinand: „bălai, năltuț și subțirel la trup, cu ochii albaștri închiși, foarte blânzi, cu nasul arcat, semnul cel caracteristic al liniei suabe de Hohenzollern, cu expresia gurii și a feții așa de fină și curată, că ai crede-o fată mare, amestec armonic al sângelui latin, dăruit de soarele Franței și Portugaliei- din partea a două străbune- cu și a mamei, cu tipul plăviț, gânditor și vesel totodată al germanilor de la sud, Alteța sa regală este icoana vie a flăcăului desăvârșit la chip și la făptură”. Și V, Păun continuă: „Principele Ferdinand și-a petrecut copilăria la Dusseldorf, orașul cel mai frumos de pe Rin, cuib de artiști renumiți, focar de cultură elegantă.” Aici, departe de părinți, își face Ferdinand studiile secundare și trece cu laudă examenul de Abiturient, corespunzător bacalaureatului din alte părți. Ajunge sublocotenent, în regimentul I de gardă imperială de la Postdam și după doi ani de practică ostășească la cazarmă și pe câmp, ia din nou drumul școlii, intrând în mediul universitar.
În ianuarie 1886, Păun îi scria regelui Carol că Ferdinand continuă studiile sale de limbă română, purtate de aici înainte prin corespondență. Regele sfătuiește să i se instaleze lui Ferdinand un telefon „ceea ce i-ar spori și mai mult sârguința și ar fi o relaxare plăcută în orele libere”. În privința studiilor pe care trebuia să le facă tânărul Ferdinand este consultat și D.A. Sturdza. Temeinic așa cum era totdeauna, D.A. Sturdza întocmește un proiect de studii care lui Carol I i se pare bun, dar prea încărcat. În privința universității de urmat, Sturdza recomandă pe aceea din Tubingen sau –și mai bine, pe aceea din Gottingen, cea dintâi universitate prusiană. Nu neapărat pe aceea din Berlin. Și Carol era de părerea lui Bismarck, după care de la unificarea Germaniei toate universitățile din cuprinsul ei erau în primul rând germane, în jurul ideii pangermanice. În slujba acestei idei megalomane se puseseră nu numai politicieni ambițioși și generali crescuți în spiritul dominației. Erau și eminenți oameni de știință. Între ei, de pildă, Wilhelm Ostwald, fostul profesor de la Universitatea din Leipzig, laureat al premiului Nobel. „Francezii și englezii, scria el, au rămas pe treapta de dezvoltare culturală pe care noi am părăsit-o: pe treapta individualismului. Deasupra ei este însă treapta organizației, la care a ajuns astăzi Germania. Ea vrea să apuce pe un drum nou: să realizeze ideea muncii colcctive și să facă să beneficieze întreaga Europă de această măreață operă. Ea vrea să organizeze Europa scoțând de la fiecare individ un maximum de producție în înțelesul cel mai favorabil societății; e chipul cel mai bun pentru indivizi de a fi liberi, e pentru dânșii libertatea sub forma cea mai înaltă, libertatea care salvează toate forțele, făcându-le să curgă spre același scop.” După Oswald nimic nu se putea obține pe lume decât printr-o transformare de energie. Dar nu se poate transforma o formă de energie într-o altă formă și mai folositoare fără ca forma veche să nu se împotrivească. Pornind de la această teorie se definea civilizația ca fiind reducerea la minimum a energiilor negative, neascultătoare. Așa se stabilea și doctrina unei Germanii mari, stăpână pe ea însăși și pe lumea întreagă prin disciplină. Astfel de teorii sunt percepute de un tânăr ca Ferdinand ca un mijloc de a înțelege lumea.
Regele Carol apreciază proiectul lui Sturdza și pentru că dădea o pondere deosebită dreptului roman și codului lui Napoleon elaborat pe baza lui și astfel de studii își puteau găsi mai târziu o întrebuințare practică. Tot Sturdza dă sfat ca Ferdinand să fie dat în grija unui tânăr jurist, sfat care e întrutotul aprobat de rege. Studiile urmau să înceapă în iarna lui 1887. Se cere și părerea unor profesori ca Geffken și Schonberg. Și Ferdinand își începe studiile universitare la Tubingen. Studiile merg bine. Ferdinand dă dovadă de multă străduință. Regele Carol sfătuiește în primăvara lui 1889 o călătorie la Atena, considerată de el ca fiindu-i absolut necesară educației sale.