Regele voia ca Elisabeta să se considere singura vinovată pentru situația ei de acum și voia ca doctorul s-o facă să conștientizeze că „este de datoria ei să se încredințeze cu totul în seama mea și să nu mai aibă niciun secret față de mine. Trebuie să capete convingerea că țara a fost profund lezată de nefericitul proiect de căsătorie al moștenitorului tronului și că această uriașă greșeală poate fi remediată numai salutând cu bucurie apropiata logodnă a lui Ferdinand cu Maria. Orice atitudine indiferentă, atunci când va surveni acest eveniment mult așteptat, va zdruncina grav poziția viitoare a reginei în România și prejudiciile nu s-ar mai putea remedia”. Și regele continua pe același ton: „Orice atitudine ostilă sau indiferentă din partea reginei cu această ocazie o va compromite pentru totdeauna… Toată țara este cu ochii pe ea și n-are voie să se joace cu focul.” Să recunoaștem, Carol îi cerea prea mult Elisabetei. În aprilie 1892, într-o scrisoare către doctorul Scharrenbroich, regele revenea asupra comportamentului reginei și insista din nou asupra necesității ca Elisabeta să se mute la mama ei: „Dacă la sfârșitul lui mai regina nu se va împăca de bună voie cu această idee, atunci voi fi silit să intervin cu autoritatea mea… Sunt nevoit să intervin, căci regina trebuie să știe până la urmă că nu se mai poate merge așa. Faptul că vorbește întruna despre Elena Văcărescu și că persistă în ideile ei … îmi întărește și mai mult convingerea că așa trebuie să acționez. Cred că Dvs trebuie să apucați acum taurul de coarne și să purtați o discuție deschisă și în final să-i explicați reginei că nu vă mai puteți asuma nicio răspundere în ceea ce privește viitorul. Orice conversație despre vipera (Elena Văcărescu) trebuie retezată imediat, reginei să i se spună clar cu ce bandă s-a înhăitat”. Ceea ce Carol nu obținuse prin iubire, o iubire declarată și, de fapt, sinceră, încerca acum să obțină printr-un plus de energie. Îl trimite la Pallanza, ca s-o consulte, și pe dr. Pellimar. El îi prezintă situația „ca fiind gravă, deși nu lipsită de speranță”. În atari împrejurări Carol n-o cheamă în țară. Îi propune din nou să meargă la mama ei, dar ea refuză. Regele nu mai insistă nici cu planurile de logodnă. „Acum vreau să o las o vreme fără niciun fel de vești despre mine ca să o cuprindă dorul de mine”, cum scria el fratelui său cu o ironie disimulată. Cu nepotul său Ferdinand începe din nou să aibă relații foarte bune.
Trecerea rapidă de la Elena Văcărescu la Maria nu părea să-l incomodeze pe tânărul Ferdinand. La Peleș lumea dădea vina pe Elisabeta pentru întârzierea logodnei, ceea ce nu era adevărat. În martie 1892 regele revine cu îndemnul adresat reginei de a se duce la mama ei. „Nu mai este posibilă o rămânere în continuare la Pallanza și la viața de hotel”. După alte ezitări, Elisabeta acceptă să se ducă la Newied. Pregătește și un cadou pentru Maria și Ferdinand. Pentru tânăra pereche se pregătește și Carol, amenajând la Sinaia Casa Pădurarului, considerabil mărită, iar la București palatul Cotroceni, pentru a cărui restaurare cheltuie 1 milion de lei. „Starea de spirit care există în privința acestei alianțe matrimoniale este neschimbată; nimeni nu face opoziție și toată lumea dorește ca nunta să aibă loc cât mai curând.” Carol îi scrie fratelui Leopold că Nando „suportă cu multă demnitate despărțirea temporară de frumoasa lui mireasă, căreia îi scrie aproape zilnic, eu însă n-am ajuns să văd niciodată vreo scrisoare și numai dacă îl întreb aflu dacă a primit vreo veste de la Devenport”. În așteptare, Carol și nepotul său primesc multă lume la Peleș.
Între timp începe o intensă corespondență între Carol I, regina Victoria a Marii Britanii, Maria de Edinburgh, Alfred de Edinburgh (părinții Mariei) pentru stabilirea locului căsătoriei (inițial stabilit la Osborne) și a întregului ceremonial, foarte complicat din cauza multelor confesiuni religioase. Se implică și guvernul român, la solicitarea Vaticanului, semnând un act prin care moștenitorul Tronului nu trebuia să depună jurământ pe Constituție și prin care, de asemenea, se garanta libertatea religioasă în România. Actul e redactat de Carol I, și L. Catargiu, șeful guvernului, îl semnează fără a-l mai arăta și altor membri ai cabinetului sau ai altor structuri de putere din România. Totul se face cu mare discreție. Lascăr Catargiu își depășea limitele funcției sale, dar o făcea pentru a nu se mai prelungi nunta lui Ferdinand. Discuțiile nu iau sfârșit cu acest act. Întrebarea cum aveau să fie crescuți copiii moștenitorului Tronului rămânea fără răspuns. Problema unui concordat între biserica catolică și statul român nu se voia a fi luată în discuție de către biserica catolică, deoarece se pierdeau multe din privilegiile acordate acesteia de statul român.
Familia de Edinburgh se întâlnește cu Elisabeta la Segenhaus, la reședința mamei acesteia. În urma vizitei primite, Elisabeta îi scrie lui Carol: „Sunt atât de fericită să fim împreună, mireasa este o floare încântătoare”. Și Maria de Edinburgh, mama Mariei, îi scrie „profund emoționată de primirea călduroasă”. O găsea pe Elisabeta „destul de bine și foarte veselă”. Continua să rămână nerezolvată chestiunea locului unde avea să aibă loc nunta. Anglicanii susțineau Anglia, ceilalți Germania, eventual Coburg. În același timp se trata cu Vaticanul pentru obținerea dispensei privind căsătoria unui catolic cu o protestantă.
Regina Elisabeta e vizitată de tinerii logodnici. Ea le declară că îi îndrăgește din toată inima și se bucură pentru viitoarea lor viață de familie. În ceea ce o privește se declara „obosită de viață, părăsită, inutilă”. Sănătatea ei rămânea sub semnul întrebării. Nu putea merge, motiv pentru care nici nu se putea gândi să participe la nuntă.
Între timp, cu atâtea nerezolvări în față, nu se mai știa precis dacă nunta rămânea să aibă loc în ianuarie. Lui Alfred de Edinburgh, Carol îi scria că el are de-a face cu un popor tânăr, cu sângele fierbinte, a cărui nerăbdare nu era ușor de strunit. Și e asaltat cu întrebările privind căsătoria. Cei doi tineri, observa regele, erau nerăbdători, de asemenea. De aceea se întâlnesc din nou la Coburg. Carol spera că această nouă întâlnire va face să sporească dorința lor de a vedea cât mai repede pecetluită legătura dintre ei. În septembrie se mai discuta încă asupra locului unde urma să aibă loc ceremonia. Așa apare și varianta Sigmaringen, pentru slujba catolică, și Londra și Windsor pentru cununia anglicană. Pe timp de iarnă, însă, erau dificultăți în toate privințele într-un loc ca Sigmaringen. „Va trebui să ne restrângem la strictul necesar și să organizăm o ceremonie demnă de familia noastră, îi scria Carol lui Leopold. Dacă regina Victoria nu s-ar fi arătat așa de puțin binevoitoare, unele lucruri s-ar fi putut reglementa mai bine și am fi jucat la nuntă chiar la sfârșitul lui octombrie. Eu am făcut destule presiuni, dar se spune că regina s-ar fi supărat oarecum pe scrisorile mele.”
Tot regele este cel care îi cere lui Wilhelm al II-a ca Ferdinand să rămână în cadrele armatei germane ca ofițer păstrând totdeauna gradul corespunzător celui avut în armata română (la fel ca marii duci ai Rusiei). Între timp, la 6 aprilie 1889, Ferdinand își începe cariera militară în România, cu gradul de locotenent. Și-o începe în regimentul aflat sub comanda onorifică a tatălui său, Leopold. Îl introduce în armată însuși regele. Carol inițiază un proiect de lege prin care membrii familiei regale puteau fi avansați la excepțional în armată. Proiectul e votat în decembrie 1892 și îi îngăduie lui Carol să-l avanseze pe Ferdinand la gradul de maior, chiar cu prilejul cununiei sale, în ianuarie 1892.
Dotația principelui moștenitor este obiectul unor discuții strict confidențiale între miniștri. În concluzie, s-a renunțat la intenția inițială de a se acorda tânărului prinț domeniile statului de la Brăila și s-a decis ca Ferdinand să primească o listă civilă de șase sute de mii de franci anual începând cu ziua căsătoriei sale. Dotația trece cu brio prin parlament. Opoziția liberală, nu numai că votează pentru ea (cu excepția câtorva deputați), dar A. Stolojan, la Cameră, și D.A.Sturdza, la Senat, o susțin prin discursurile lor. La primirea Adresei, la Cameră, Carol rostește o cuvântare înaripată. El a voit astfel să dea o dezmințire și „zvonurilor absurde” despre o eventuală abdicare. „Dimpotrivă, constată suveranul, niciodată până acum nu s-a exprimat în acest mod entuziast sentimentul dinastic în România ca în aceste momente și, în sfârșit, am obținut recunoștință pentru toate sacrificiile făcute”. Regele adăuga la toate acestea excelenta situație financiară din acel moment și stabilitatea țării. Dar a avut cumva intenția de a abdica în 1891, când a trecut prin momente dificile, îl întreabă von Bulow în octombrie 1892? „Ca să fiu sincer, îi răspunde Carol I, niciodată.”
În 14/26 septembrie 1892 Ferdinand se întoarce la Sinaia, „după ce vreme de două săptămâni am trăit într-o fericire de nedescris la Coburg. Mă înțelegi că nu am putut găsi prea mult timp pentru scris câtă vreme am fost cu micuța mea scumpă și dragă, căci fiecare clipă a fost doar pentru ea”, îi scria el fratelui săi Carlo. Se vor întâlni, îi spune el, pe 10 ianuarie 1893, când va fi „ziua mult dorită care mă va face cel mai fericit dintre pământeni și când voi putea spune că Missy e cu totul a mea. Ziua mult dorită… și când mă gândesc am așa un sentiment ciudat care mă stăpânește. Am fost logodiți destul de mult timp, șapte luni, dar a fost un timp de fericire și aș vrea ca și tu când vei fi cândva în situația aceasta, să fii la fel de fericit ca mine”.
Încep să fie discutate și chestiuni materiale. Soacra lui Ferdinand e interesată de renta pe care o va primi la București Missy, interesată de trusou, care era foarte bogat, și de locul unde va fi ținut la București, de cadouri. De Crăciun, Missy primește o parură completă de turcoaze de la tatăl ei și o diademă și alte bijuterii de la mama ei. „Cadourile curg din toate părțile din Anglia, scrie Ferdinand, de la cunoscuții lui Missy și părinții acestora; s-au strâns cam 120 de bucăți, iar astăzi și mâine vor fi expuse pentru public.”
Față de ceea ce a fost la nuntă ( la care a fost prezent și Wilhelm al II-lea), față de călătoria la Viena, împreună și cu Alfred, fratele Mariei, și unde tinerii căsătoriți au fost bine primiți de Franz Joseph, față de călătoria cu trenul până la București, față de toate acestea, descrise pe larg de Maria în memoriile sale, Ferdinand adaugă în scrisorile lui alte diverse întâmplări ale unei călătorii de nuntă. E încântat de festivitățile de primire la sosirea în Capitală. La fel ca tânăra lui soție este impresionat de aceste dovezi de simpatie. A ciocnit paharul cu o mulțime de oameni, s-a declarat încântat de costumele populare, de aerul sărbătoresc pe care l-au luat Bucureștii în acele zile. Le-au fost prezentați cei anume veniți ca să-i vadă. Peste 1000 persoane. Moștenitorilor le-au fost oferite cadouri, dintre cele mai diverse și frumoase.
Ca de obicei, cu chestiunile delicate e însărcinat Kalinderu. La 25 iunie/7 iulie Kalinderu discută cu Elena Văcărescu și îi cere să plece de la Castel și din țară. Lungă convorbire a regelui cu Elisabeta. Ea este foarte afectată. Regele îi cere să nu se opună plecării Elenei Văcărescu, pentru că „are o influență diabolică asupra Elisabetei”, constată regele. E. Văcărescu face o scenă îngrozitoare. I se telegrafiază tatălui său. Ea nu se mai dă jos din pat și pare lipsită de puteri. Kalinderu își pierde și el capul: „Niciodată nu a fost o situație mai rea”. E. Văcărescu pare să zacă fără cunoștință. Cel puțin așa o vede regele „dacă nu cumva e teatru, deoarece nu are febră”. O consultă dr. Theodori, care nu e deloc impresionat de starea ei „care e pur psihică”. Lui Carol i se cere din toate părțile s-o îndepărteze pe Elena Văcărescu de la Curte. Pentru că ea nu se simțea bine deloc, iar regina Elisabeta se opunea din răsputeri plecării ei, îndepărtarea E. Văcărescu întârzie. La 28 iunie/ 10 iulie, regina e de acord cu plecarea tinerei domnișoare de onoare, dar pune condiția de a o însoți în călătorie. „Eu îi declar că este absolut imposibil. Vorbit cu ea foarte serios despre situație, care e enorm de complicată… plimbat îndelung cu Elisabeta, discutat despre situație… Atmosferă apăsătoare. ” La 30 iunie altă convorbire cu Elisabeta. Ea e „complet deprimată, nu mănâncă, e agitată”. În sfârșit, la 1 iulie, acceptă să plece. Pleca împreună cu E. Văcărescu. Regele Carol e de acord, dar pune și el condiția ca mama ei să vină să o ia pe E. Văcărescu de la Veneția. Kalinderu este trimis să-i informeze pe miniștri de înțelegerile la care s-a ajuns. Hotărârea regelui de îndepărtare a E. Văcărescu, sub această formă, nu-i satisface pe liderii politici români. Dar tot se realizase ceva: plecarea Elenei de la Curte. Regele are o conversație cu mama Elenei (despre ce anume nu se știe, dar se bănuiește că a fost vorba de bani, o rentă viageră pentru E.Văcărescu ). La 3 /15 iulie, Carol îi dă toate explicațiile lui Lascăr Catargiu privitor la intențiile reginei și pleacă împreună cu Elisabeta la Predeal. Notează regele Carol: „Enorm de trist, apăsător pentru toți”. La gară nimeni, în afara lui Lascăr Catargiu, care însoțește familia regală până la Predeal. Nici la Predeal nu e nimeni.
La 19 /31 iulie pleacă și Elena Văcărescu la Venezia, unde regina Elisabeta a juns deja. De aici, regele are vești proaste despre regină: „Elena Văcărescu a absorbit-o complet, zi și noapte”. Dr Young, trimis de Carol la Veneția, îi confirmă că „starea Elisabetei e foarte gravă”. Gen.Florescu e împotriva călătoriei regelui la Veneția atâta timp cât E.Văcărescu era acolo. „Situație foarte urâtă, notează regele, deoarece Elisabeta nu va ceda.” La 9 /21 august 1891, scrisorii lui Carol, în care acesta îi cerea îndepărtarea E.V., regina îi răspunde: „J’obei 22 ans sans murmur, je cesse a me soumettre a celui qui se mefie de moi” Carol află că regina a făcut chiar un fel de testament în favoarea Elenei Văcărescu. Regele discută cu Kalinderu, gen. Florescu, P.P.Carp, I. Văcărescu. Scrie două scrisori la Veneția. Același subiect, desigur. Regele e invitat de împăratul Wilhelm al II-lea la manevre. El refuză politicos din cauza bolii Elisabetei, dar îi telegrafiază reginei că nu va veni atâta timp cât E.Văcărescu rămâne acolo.
În sfîrșit, la 1 septembrie i se telegrafiază că E.V. a plecat din Veneția spre Milano. Carol se poate duce la soția lui. Îl însoțesc gen. Florescu, I. Kalinderu, Candiano Popescu și gen. Robescu. Este întâmpinat de ducele de Genova. Trage la Hotel Danielli. Împreună cu medicii hotărăște plecarea Elisabetei, care este foarte slăbită, pe malul lacului Maggiore. Până la plecare, vizitează Giorgio Maggiore, biserica grecească, Giudeca. Merge la biserica armeană, la Lido, la Muzeul Guggenheim, San Marco. Se cântă imnul național în Piața San Marco. Elisabeta îi spune că nu se mai întoarce în România, dacă E. Văcărescu va fi alungată. „Eu i-am explicat din nou foarte clar că aștept ca toate indicațiile mele să fie duse la îndeplinire”. La 4 /16 septembrie o duce pe Elisabeta la Pallanza, pe malul Lacului Maggiore. Sosește și dr. Finkler de la Bonn. Carol poartă multe discuții cu doctorii Finkler și Scharnenbroich referitor la starea Reginei. Carol vizitează, la Monza, familia regală a Italiei și discută îndelung cu regele Umberto, care îi propune să se tutuiască. La 29 septembrie/11 octombrie Carol pleacă spre țară. Se oprește la Sigmaringen, la 3 /15 octombrie, unde se întâlnește cu Ferdinand, „care e destul de deprimat”. Are o discuție mai temeinică cu nepotul său, „despre nesocotința lui”. Ferdinand nu spune nimic. Elenei Văcărescu i se comunică faptul că serviciile sale pe lângă familia regală au încetat. E. Văcărescu refuză să demisioneze și este concediată.La 5 /17 octombrie 1891, cu Leopold și Kalinderu, Carol negociază restituirea banilor pentru inelul Elenei Văcărescu. Raporturile regelui Carol cu Nando sunt, într-adevăr, raporturi de obediență. La 7 /19 octombrie îl cheamă pe Nando sa-i citească scrisorile primite de acesta de la Elena Văcărescu. Voia să vadă cum era privită persoana lui. Și Ferdinand i le arată. „Nu mă menajează”, notează regele.
Vizitează Potsdam și este oaspetele kaiserului Wilhelm al II-lea, la 15 /27 octombrie. În Jurnalul său, Carol notează tot ceremonialul primirii, simțindu-se extrem de onorat. „Discut cu kaiserul despre situație etc., el foarte liniștit și extrem de amabil.” Kaiserul îl invită la un dineu de gală, ține un toast în cinstea lui, apoi la mausoleul de la Charlottenburg, la paradă, fac schimburi de decorații… Ferdinand vine și el de la Sigmaringen.
La 19 /31 octombrie 1893 ajunge la Sinaia, unde sunt invitați miniștrii pentru a ține o ședință de Consiliu. La Sinaia se întoarce și Ferdinand, pe care Carol se grăbește să-l ia la promenadă și la biliard. La Peleș vine și I. Văcărescu, tatăl Elenei, rechemat din postul său de ministru plenipotențiar. Carol are o lungă explicație cu el. I. Văcărescu își exprimă dorința de a-l vedea și pe Nando, dar Carol îi interzice. În Jurnal, regele notează tot ce face Ferdinand. Și acesta, de fapt, nu făcea nimic. Doar plimbări (între altele și în Cișmigiu) și seara biliard. Trimite Elisabetei mai multe scrisori (la 17/ 29 decembrie este și ziua ei). Vorbește cu ironie despre „tremurul mesei”, „parcul spiritelor”. Nu crede în ședințele de spiritism. Și în tot felul de credințe obscure cu care E.Văcărescu o înconjurase pe Elisabeta. La 22 decembrie /3 ianuarie pleacă la Pallanza unde încă se află regina. La Budapesta se întâlnește cu împăratul Franz Joseph. Îl vede și pe primul ministru Szapary, care îl întâmpină la Buda, și îi vorbește de Transilvani.
La Pallanza discută îndelung cu Elisabeta despre Ferdinand, care este așteptat și el. La 30 decembrie/ 11 ianuarie acesta vine de la Sigmaringen și se alătură celorlalți membrii ai familiei. Seara vorbesc despre scrisorile primite de la Maria de Edinburgh. Se gândesc cu bucurie la căsătorie. Se întorc în țară împreună. La 14 26 ianuarie 1892 iau micul dejun la Palatul regal din București. În prima parte a anului 1892, în Jurnalul său, Carol menționează aproape zilnic știri despre Ferdinand: chestiuni legate de serviciul său în armată, frecventarea teatrului, jocul de biliard, promenadele. La 30 martie/ 11 aprilie Maria de Edinburgh scrie că este de acord cu un rendez-vous la München.