Tot în primăvara lui 1889, în strânsă legătură și cu un articol din „Novoie vremea”, privind chestiunea dinastică în România, tânărul Ferdinand vine în țară, la 19 aprilie. E întâmpinat la Vârciorova de generalul Anghelescu și de maiorul Perticari. Adresează cuvinte de prietenească colegialitate regimentului 17 dorobanți. La București e așteptat de regele Carol, regina Elisabeta, de primul ministru Lascăr Catargiu, de mitropolitul primat Iosif, de generalul Florescu, de M. Kogălniceanu, N. Crețulescu, Th. Rosetti, P.P.Carp, D.A Sturdza, P.S. Aurelian, C. Nacu, M. Pherekide, Al. Marghiloman, de studenții Universității bucureștene. „Sosirea lui Nando s-a transformat într-una din cele mai mărețe manifestări, care poate fi comparată cu festivitățile încoronării. Nici o notă discordantă nu a tulburat acest eveniment atât de important pentru viitor. Până și Hitrovo (ministru rus la București n.n.) a trebuit să apară la gară îmbrăcat în uniformă de gală și din toate părțile am primit dovezi de dragoste și atașament, care i-au fost aduse cu toată căldura și lui Nando. A făcut aici tuturor cea mai bună impresie, iar reticența lui a plăcut și a fost considerată timiditate. A avut deja ocazia să țină scurte cuvântări în românește, limbă în care se exprimă frumos, așa că toată lumea a fost uimită să vadă că el deja îi vorbește graiul și va continua să se pregătească în acest sens cu Păun”. Iată cum îl vede Robert Scheffer, secretarul particular al reginei Elisabeta între 1886-1891: „Era înalt, zvelt, fără barbă, cu o față agreabilă pe care sângele neamuliui Braganza, din care se trăgea după mamă, o înnobila cu o distincție exotică. Părul blond, ochii albaștri, puțin cam stângaci în comportare, cu vorba înceată: părea timid și dezorientat.”
Devine membru al Senatului României. Hotărârea Înaltului for, semnată de gen. I. Em. Florescu, e transmisă Camerei Deputaților și apoi trimisă, sub formă de notificare, curților regale și imperiale europene. Ferdinand primește titlul de Alteță Regală, principe al României și de moștenitor prezumtiv al Coroanei. Se rezolva astfel definitiv problema titlului lui Ferdinand, în sensul notei lui Bulow, ministrul Germaniei la București. Ferdinand primește o scrisoare din partea Senatului la care răspunde în limba română, cu un text întocmit de regele Carol, în care fiecare cuvânt e cântărit și judecat. Carol intercalează și un pasaj referitor la Elisabeta, deoarece „intrigi răuvoitoare au răspândit zvonul că ea ar fi ostilă reglementării succesiunii la tron”. Sigur că regina Elisabeta numai fericită nu era văzând cum se ocupa tronul pe care ea îl visase pentru fiul ei. Situația nu avea însă altă ieșire. Și, în fața evidenței, ea salută rezolvarea chestiunii dinastice în acest fel. Regina, cu speranța unei minuni, tot așteptase aducerea pe lume a unui principe moștenitor de către ea și nu de altcineva. N-a fost să fie. Chiar avea importanță faptul că Ferdinand era un neamț blond, cu doi ochi blânzi, albaștrii, că avea o față drăguță de locotenent, o mustăcioară blondă, răsucită pe buza superioară, cum crede Eugen Wolbe? Adică această aparență crea de la început sentimentul alterității și deci era importantă?. Chiar dacă admitem că acum un secol aparențele erau mai importante decât vor fi ulterior tot nu le putem privi decât ca elemente de curiozitate. Adică nu acestea au jucat un rol esenîn receptarea sau nu a tânărului prinț. Regele Carol îl familiarizează pe nepot cu serviciul administrativ parcurgând împreună tot felul de documente. Totodată îl detașează pe la diferite ministere și instituții pentru a le observa felul în care funcționau. Dar regele nu-l lasă niciodată pe nepot să decidă el singur asupra vreunei probleme de guvernare. Mamei sale, Carol îi scria la 18/ 30 septembrie 1893 că afacerile stăteau grămadă și „din păcate trebuie să-ți spun că n-am în Nando cine știe ce sprijin”. Dar nu-i dădea prilejul s-o facă. La 7 mai 1890 Goluchowski îi scria ministrului de Externe austro-ungar, Kalnoky, că, prin venirea lui Ferdinand s-a făcut un pas important în stabilizarea României în contextul dat. S-a luat din mâna Rusiei un element foarte des folosit de propaganda ei: nerezolvarea chestiunii dinastice. Faptul acesta ar fi trebuit exploatat de diplomația Puterilor Centrale. Or, constată Goluchowski, aceasta nu s-a întâmplat. Poate și pentru că venirea lui Ferdinand n-a produs nicio schimbare în funcționarea mecanismului puterii în România. Foarte mulți erau convinși că i se va încredința tânărului prinț o funcție de conducere în armată, că va avea o curte princiară proprie și în acest fel integrarea lui în treburile țării ar fi fost mult mai rapidă. „Străin și necunoscut, așa cum era el când a venit, acesta era singurul mijloc de a-l instrui ăn modul cel mai eficient și mai rapid pentru menirea sa viitoare și a-l familiariza cu oamenii și cu msituațiile, lucruri pe care nu le- a putut deprinde prin educația sa din străinătate”. Și Goluchowski continua pe același ton. Remarca faptul că din punct de vedere militar, Ferdinand continua să îndeplinească atribuțiile unui locotenent pe care le primise la venirea sa în țară.Explicația dată de Curtea regală era că nu existau încă norme legislative de înaintare în grad în cazuri speciale, cum era acesta. În același timp a avea o curte proprie era un drept care se tot amâna. În schimb, prințul era tratat rău, era mereu supraveghiat, fără prea multe legături cu exteriorul. Avea și n-avea dreptate diplomatul austriac.
Avea pentru că, într-adevăr, părea ținut în frâu prea strâns. Nu avea pentru că principele se bucura de toate libertățile, tutela sub care era ținut de unchiul lui fiind de bună voie acceptată. Din fire însă el era prea timid. Piedică reală în libera manifestare a unui personaj public. Până la urmă interesul cu care urmăreau diplomații Centralilor o chestiune în fond de familie nu avea legătură cu ce fel de educație se dădea tânărului Ferdinand. Avea legătură cu așteptata lui căsătorie. Viitoarea mireasă nu trebuia să fie o rusoaică. Pentru că ar fi tulburat raporturile României cu Viena și Berlin. Numele care circula prin mediile diplomatice de la București era acela al marii ducese Xenia, fiica țarului. „Nu mă îndoiesc nicio clipă că o rusoaică ortodoxă ar fi foarte bine primită în anumite cercuri de aici, dar nu ar fi deloc recomadabil pentru noi să rămânem nepăsători în fața unei asemenea perspective și de aceea consider de datoria mea să-i atrag atenția Ex. V. În mod special asupra acestei probleme, în speranța că, la următoarea venire a regelui Carol la Viena, se va ivi posiblitatea să i se explice M.S. necesitatea căsătoriei moștenitorului tronului cât mai curând și să reacționăm a priori ideii care s-ar putea manifesta în favoarea alegerii unei prințese din Casa imperială rusă”.
Între timp Carol priveghia asupra nepotului său cum credea el că e mai bine. La 1 octombrie 1890 îi scria fratelui său, Leopold: „Nando… se simte foarte bine, și-a reluat serviciul la Batalionul de Vânători de cum s-a întors; și acesta își va mobiliza resursele ca Nando să aibă totuși o distracție plăcută. Am pus să i se organizeze pentru sâmbătă o vânătoare de urși, la care aș lua și eu parte dacă mi-ar permite nesfârșitele afaceri ale statului” (rămâne din nou întrebarea de ce nu era folosit și Ferdinand în rezolvarea acestor afaceri ale statului?). Cu grijă începe totuși să lărgească aria de interes a nepotului său. La 27 martie 1891 îi scria fratelui său: „încet, încet îl pregătesc pe Nando pentru greaua sa misiune pentru care are nevoie în priml rând de cunoașterea oamenilor. Nando vizitează acum diferitele ministere pentru a se familiariza cu mersul afacerilor statului. Sub Catargiu poate învăța administrație, căci la asta se pricepe de minune”. Tatălui său Ferdinand îi scrie că viața în România „ziua mea este destul de supusă solicitărilor. Acum merg dimineața de mai multe ori pe săptămână la cazarma Cuza, unde se află regimentul 3 și fac serviciu; deocamdată instruesc un pluton, ca să mă obișnuiesc cu comenzile în limba română și în curând voi participa la instruirea companiei. Regulamentul este asemănător celui prusac, astfel încât îmi este destul de ușor să mă conformez literei și spiritului lui. Oamenii sunt în general destul de fercheși și ascultători și se citește pe fețele lor bucuria de a mă avea comandant”. După amiaza, atunci când era la Sinaia, făcea o plimbare de două ore, un mic tur al Carpaților, cum zicea el. Se înființează un club carpatin. Ferdinand conduce prezidiul de onoare. Printre membrii sunt alpiniști pasionați, cei mai buni pe care îi aveam atunci. La ora 7 seara era cina. Apoi Carol juca biliard cu nepotul sau cu oaspeții prezenți. Viață cam monotonă. La Crăciun, în 1889, el scria părinților: „Crăciunul îl celebrez pentru prima dată aici, în noua mea patrie, și chiar dacă nu sunt înconjurat de mai puțină iubire datorită unchiului și mătușii, sunt totuși departe de voi, dragi părinți și departe de vechea mea patrie. „În ce mă privește, îi scria el tatălui, … aș vrea să-mi întemeiez un cămin al meu, pentru că de obicei la București – cu toată iubirea pe care mi-o arată unchiul și mătușa – sunt totuși destul de singur, cel puțin deocamdată. Ar fi foarte drăguț din partea ta dacă ai vorbi cu unchiul”.
Episodul Văcărescu trecut, nevoia de a-l însura pe tânărul principe a devenit de-a dreptul stringentă. Toată familia sa o dorea. El însuși, mai mult decât toți laolaltă. O prințesă britanică era în gândul celor mai mulți. La 5/ 17 noiembrie 1890 Ferdinand se duce la Berlin. Merge la nunta Victoriei, sora împăratului german Wilhelm al II lea, cu prințul von Schaumburg Lippe. „Întâmplător”, Maria de Edinburgh are grijă să-l informeze pe regele Carol I că la această nuntă vor fi prezente și cele două fete mai mari ale sale.