Dar regele nu uita să-i spună nici de faptul că „eu nu-l slăbesc nicio clipă din ochi”.  Și totuși această supraveghere nu are prea mare efect în fața tinereții, care-și cere drepturile. La 10 /22 iunie 1891, D.A. Sturdza îi spune regelui Carol temerea sa că prințul Ferdinand s-ar fi îndrăgostit de domnișoara de onoare a reginei, Elena Văcărescu. A doua zi regele notează în jurnalul său că a întrebat-o pe Elisabeta despre  aceasta. „Ea recunoaște și o dorește absolut, eu energic împotrivă. Toată chestiunea poate sfîrși tragic.” La amiază îl cheamă pe Ferdinand, care recunoaște dragostea lui pentru E. Văcărescu. „Eu discut calm cu el, îl atenționez în legătură cu obstacolele de netrecut.” Îi scrie fratelui său Leopold: „Trebuie să recunosc că  E.Văcărescu are mult șarm și conversația cu ea este mereu plină de spirit; ca scriitoare este extraordinară. Probabil că Nando a fost subjugat mai mult de calitățile ei spirituale decât de aspectul fizic pe care eu niciodată nu l-am considerat că ar putea să reprezinte un pericol pentru el”. Carol voia să spună politicos că Elena Văcărescu nu era frumoasă. Și nu era.

Așa începe o istorie întreagă la Curtea regală română. Idila era întreținută de regina Elisabeta, care ținea foarte mult la E. Văcărescu, o tânără care venea dintr-o familie de boieri români, din Țara Românească. Pentru regina Elisabeta, tânăra avea trei calități esențiale. Era inteligentă, era energică și era sigură pe ea. Ar fi dat viitoarei familii regale energia și puterea de a se impune. Așa că acționează în consecință, ajutând inimile celor doi tineri să se deschidă una către alta. La început nici regele nu era potrivnic unei alianțe cu o aristocrată română. Chiar dacă gurile rele o condamnau pe tânără pentru că voia să-l țină legat pe Ferdinand cu ședințe de spiritism.

În taină și simbolic, desigur, Elisabeta îi logodise pe Ferdinand cu Elena la mormântul fiicei sale: „Iată este pentru prima oară când alinarea ia locul disperării din inima mea, copilul meu vă binecuvântează”. Îi încuraja și sub această formă să lupte pentru dragostea lor. Gest inutil și provocator la adresa clasei politice românești, care nu era consultată. Motivația Elisabetei era  degenerarea fizică a păturii nobiliare europene: pe tronul german, într-un răgaz de trei luni, se schimbaseră trei împărați, în Rusia fiul lui Nicolae al Il lea era amenințat cu hemofilia.  Totodată susținerea pretențiilor regale în Europa se motiva cu existența unor blazoane (nu totdeauna reale,  regina Angliei, de exemplu, era fiica unui intendent german, mica regină a Olandei era fiica unui om simplu…). Față de Europa monarhică, crede  Elisabeta,  tinerii Ferdinand și Elena Văcărescu aduceau sânge proaspăt și sănătos, erau „singura șansă politică” pentru România. În scrisorile sale  către Carol I, ea îl acuză în termeni neașteptat de duri, pentru că a angajat o cameristă, pe Anna Burin, ca s-o spioneze (regina o acuza, între altele, că ar fi răspândit despre ea zvonul întreținerii unor relații amoroase cu compozitorul August Bungert). Anna Burin va coresponda și cu mama reginei Elisabeta, și aceasta va fi tentată s-o creadă, spre și mai marea disperare a Elisabetei. Ea îi scrie regelui că s-a apropiat de Ferdinand din dragoste curată: „Mulți nici nu voiau să-l vadă. Și eu l-am făcut menirea vieții mele și obiectul meu de studiu. L-am strâns în brațe ca și cum el ar fi fost fiul mult dorit și mult așteptat, ai cărui ochi minunați îi văd de 12 ani zi și noapte, și pe care nici azi nu-i pot uita deși îl iubesc pe Ferdinand cu toată forța sufletului meu. Mi-ai smuls fiul pe care cerul mi-l dăduse în dar și acum vrei să-mi smulgi și fiica (pe Elena Văcărescu, n.n.), a cărei educație am desăvârșit-o eu cu mâna mea blândă, pregătind-o pentru cea mai înaltă menire pe măsura marelui ei talent și asta pentru că niște femei demne de tot disprețul, printre care o socotesc și pe propria mea mamă, ți-au spus că am avut relații nefirești cu femeile. Unde-i protecția ta? Pentru nimic în lume nu mă las despărțită de ea, căci astfel porcii ăștia ar avea dreptate și noi două, cele mai pure femei din Europa, am fi definitiv stigmatizate, jalnice, josnice și la fel de jalnic ai fi și tu! I-am declarat tatălui ei că pentru nimic în lume nu mă las despărțită, nu-i voi abandona copilul și când am vrut să-i explic de ce, mi-a spus că știa deja. Căci alde Lahovary și ministrul plenipotențiar grec vorbeau de porcăriile pe care le-a răspândit camerista pe seama noastră. Unde-i protecția ta? Ai permis să fiu insultată de Brătianu la masa ta (e vorba de discursul lui I.C.Brătianu …..). În timpul războiului (e vorba de războiul de independență, desigur) n-am avut niciun om pe care să pot conta. Dacă n-ar fi fost medicii germani aș fi fost trădată și vândută. Nu, nu mai cred în protecția ta. Chiar și la noi acasă n-aveam decât să poruncesc și eu ceva, că tu ordonai contrariul, iar când vorbeam la masă mă contraziceai. N-ai observat cât eram de supărată? Dar faptul că puritatea mea, la care țin mai mult decât la orice și nevinovăția acestei copile, pentru care adesea și mie și lui Ferdinand ne dădeau lacrimile, sunt acum stigmatizate și distruse, asta n-o voi uita niciodată, nici ție, nici mamei mele, nici fraților mei și mai ales nici lui Nando,  care-i vinovat de toate. De-ar mai fi trăit bătrânul Rosetti aș fi  avut și eu un om care să mă înțeleagă și să mă apere.” Regina făcea referire, desigur, la simpatia pe care bătrânul liberal Rosetti nu și-a putut-o ascunde față de ea în toate împrejurările și mai ales cu prilejul încoronării. Și regina, autoarea acestei exaltate scrisori, greu de înțeles, continuă, făcând referire la faptul că Ferdinand a renunțat la ideea căsătoriei cu Elena.” De dragul asigurării unui tron mizerabil, în a cărui stabilitate n-ai crezut niciodată, calci în picioare trei oameni, care te-ar fi făcut fericit…. Mult mai bine ar fi fost pentru el (Ferdinand) dacă s-ar fi împușcat așa cum avea de gând. Nu cred că mă mai pot uita în ochii lui după ce am fost martoră a iubirii sale sfinte și a jurământului pe care l-a rostit… Sunt atât de indignată împotriva lui, împotriva părinților săi, împotriva ta, încât nu mai am decât o singură dorință, să mă refugiez în cea mai deplină singurătate și uitare.”

E scrisoarea unei femei exaltate care încerca să construiască realități pe un teren de fantasme. Elisabeta merge și mai departe, îl învinuiește pe Carol de o alianță, aceea cu Puterile Centrale, care, considera ea în 1891, îndrepta țara spre un dezastru. Aceasta în condițiile în care tocmai se realiza alianța franco-rusă, „pe care ți-am prevestit-o” (!). Înțelegerea franco-rusă, crede Elisabeta, împingea Germania  în neant și făcea din reînnoirea tratatului secret o mare greșeală. Ideea aceasta e chiar interesantă, dar nu e dezvoltată. Ea era susținută de Elisabeta  pentru a încerca să-l acuze pe Carol și nu se întemeia pe o analiză a structurilor de putere de pe continent. Dar ne face să ne gândim, iată, la un fapt ca acesta: tratatul României cu Puterile Centrale, exemplarul original din seiful regelui, era scris de mâna Elisabetei. Nu cumva regina a știut totdeauna mai multe decât am crezut noi până acum despre mersul țării?… Amestecul acesta de planuri fără legătură între ele (în cazul nostru între povestea de dragoste dintre Ferdinand și Elena Văcărescu și alianța ruso-franceză) era o mare naivitate, sau era urmarea unor discuții cu regele Carol?…

Chiar  Maria avea să scrie despre toate acestea mai tîrziu: „Regele se temea ca noul prinț să nu cadă sub influențe dăunătoare. De aceea Ferdinand a fost constrâns să ducă un trai aproape monastic, din care fuseseră înlăturate cu grijă orice plăceri și libertăți… S-a întâmplat tocmai lucru care trebuia evitat cu atâta grijă: tânărul a căzut în mâinile unei intrigante viclene (Elena Văcărescu,n.n.). Toți se temuseră de influențe din afara Casei Regale și rămaseră orbi la cele care ar fi putut veni dinlăuntru. Viața era atât de plicticoasă, încât așa cum mi-a povestit mai târziu, una din puținele lui plăceri era să stea la geamul bibliotecii regelui și să privească ferestrele hotelului de partea cealaltă a pieței, atras irezistibil, bietul om lipsit de orice plăcere, de aventurile celorlalți, el, căruia i se refuzau toate distracțiile vieții. Nu spun că un spirit vesel, voluntar, plin de viață, voință, energie și curaj n-ar fi reușit să scoată ceva chiar și dintr-o astfel de viață, dar tânărul prinț era timid, domol, neîncrezător în propriile forțe, bănuitor față de alții, ușor de jignit și arogant față de cei din jur; îi lipseau calitățile de care ar fi avut nevoie ca să depășească piedicile care pentru altul ar fi părut, poate, nimicuri”. Era frumoasă Elena Văcărescu în așa fel încât frumusețea ei, pe lângă alte calități, recunoscute de toți, să tulbure mințile tânărului principe? Scrie Maria, desigur privind-o pe Elena ca pe o rivală: „Vă veți imagina, fără îndoială, o femeie frumoasă, agilă ca un șarpe și atrăgătoare – dar nici vorbă de așa ceva; era grasă, urâtă, fața îi era roșie și unsuroasă, iar pielea acoperită peste tot de pete. Doar viața nefirească pe care era obligat să o ducă poate explica faptul că tânărul prinț s-a lăsat prins în  lațul unei intrigi cu o femeie atât de neplăcută. Era foarte isteață și agreabilă, nu se poate nega, dar tânărul nu era deosebit de intelectual…”

E puțin surprinzător cum între cei doi tineri a crescut o poveste fără ca regele Carol să-și fi dat seama. Micile atenții pe care cei doi tineri și le făceau, și pe care și el le observase, nu erau de natură să-i stîrnească lui Carol nici curiozitatea, cu atât mai puțin interesul. Abia acum, când povestea iese la iveală, el începe să facă investigații. Și așa află că cei doi tineri începuseră o idilă cu un an și jumătate în urmă. Și ea fusese împărtășită, oarecum formal, de amândoi cu două luni în urmă. Mai află că simpatia celor doi “era una absolut curată, însă foarte profundă”, cum îi scria Carol fratelui său. Voia să spună prin aceasta că era o iubire neconsumată?… Probabil că da. Era mai bine, sau era mai rău? Carol nu pare să aibă un răspuns. Discută despre aceasta cu Ferdinand în seara zilei de 11 /23 iunie până la miezul nopții (era ziua în care acesta i se mărturisise). Carol se trezește brusc în fața unei realități la care nu se aștepta. „I-am răspuns cu mult calm că eu nu am nimic de obiectat față de alegerea inimii sale, căci Elena  este o fată extrem de talentată, inteligentă și atrăgătoare, și o ființă absolut pură.” Numai că, își ia regele imediat o rezervă, trebuia văzut care era opinia tatălui lui Ferdinand și, din punct de vedere politic, ce obstacole erau. El prevedea griji serioase și mari piedici, deoarece România, chemând o dinastie străină, voise să rupă pentru totdeauna cu relațiile de familie între boieri. Exista  temerea ca o încălcare a acestei reguli de conduită socială și politică să nu dezlănțuie o adevărată furtună la nivelul partidelor, care putea pune Casa regală română într-o situație penibilă. În orice caz, dacă lucrurile ar fi înaintat, Ferdinand ar fi trebuit să aleagă între tron și chemarea inimii sale, cum P.P.Carp și G. Manu  țin să o precizeze limpede suveranului. La 17/ 29 iunie regele are o nouă convorbire  cu gen. Florescu. „Văcărescu trebuie să ajungă repede la familia ei”, îi spune el. Și adaugă: „Poziția partidelor este unanimă”. În parlament nu se face deocamdată nicio interpelare. Dar ziarele sunt unanime în a condamna atmosfera de la Palatul regal.

Surprinzătoare grija cu care regele Carol vrea să rezolve chestiunea! Te-ai fi așteptat la o reacție mai dură din partea lui. Dar, nu, el vede „iubirea a două inimi care nu s-ar lăsa despărțite fără urmări dezastruoase”. Constată că s-a stârnit deja o furtună în lumea politică românească pentru a se împiedica mariajul lui Ferdinand cu o româncă „și trebuie deci să sunăm retragerea fără să provocăm zguduiri pentru că dragostea nu poate fi tratată cu violență și nu avem voie să zdrobim prea repede speranțele”.

Dar…povestea nu poate continua. Intervin  oamenii politici români, care, toți, îi aduc aminte suveranului că românii au adus o dinastie străină tocmai pentru a împiedica rivalitățile dintre familiile boierești din țară pentru deținerea puterii. Prima măsură pe care o propune Carol e o vizită mai lungă a lui Ferdinand la părinții săi în Germania. Deși „inima îi este prizonieră”, Ferdinand acceptă. Nando pleacă din țară însoțit de colonelul Robescu și de profesorul Păun, rămas și după venirea lui Nando în țară un foarte credincios al acestuia. Profesorul are prilejul să-și spună sincera lui părere despre toată povestea. Și o face luînd apărarea lui Ferdinand. Din această cauză mulți nu mai vor să-l cunoască. Carol le cere părinților lui Nando să-l trateze „cu îngăduință, căci pasiunea sa este profundă și doar încetul cu încetul poate fi combătută. A fost foarte înduioșător când mi-a cerut el astăzi iertare pentru că m-a împovărat cu aceste griji imense. I-am spus că dragostea nu este totdeauna ușor de ținut în frâu”. Ferdinand pleacă spre părinții săi „cu inima îndoită”, cum îi scrie Carol fratelui său. Doar grija iubitoare a părinților și aerul de acasă mai pot să-i vindece  rănile. „După ce l-am convins de piedicile insurmontabile din calea dorințelor sale a vărsat șiroaie de lacrimi, iar starea lui m-a îngrijorat foarte mult. Îl veți trata cu cea mai mare îngăduință și dragoste ca să-și vină în puteri încetul cu încetul”. Carol crede că sănătatea lui Nando e cam șubredă. Lunga despărțire de Elena Văcărescu îi va atenua pasiunea profundă și îi va schimba gândurile. „Starea sa sufletească este de așa natură încât eu consider necesar ca el însuși să se convingă de imposibilitatea realizării proiectelor sale. I-am spus Elisabetei și i-am spus și lui că  dacă țara acceptă căsătoria cu o româncă și eu voi pleda pentru, dar mă tem de o protestare unanimă”. Ceea ce s-a adeverit întocmai. „Am discutat cu miniștrii mei, îi scrie Carol lui Leopold, care imediat mi-au prezentat chestiunea nu numai ca imposibilă, ci de-a dreptul primejdioasă.” Toți liderii partidelor s-au ridicat ca un singur om împotriva ideii ca dinastia să aibă relații de familie în țară. Elisabetei îi spune să se convingă ea însăși de situație, prin discuții personale cu Ioan Em. Florescu, Lascăr Catargiu și D. A. Sturdza. Toți s-au pronunțat hotărât împotrivă. Presa li s-a alăturat. „Nu mi-am pierdut capul nicio clipă deși niciodată, în toată viața mea, nu m-am confruntat cu o situație atât de gravă și periculoasă care m-a zdruncinat în modul cel mai profund”. Îi scrie fratelui său că Elisabeta era într-o stare jalnică. La fel, desigur, fiecare din alt motiv, și Elena Văcărescu, care, de când a aflat că regele întreprinde primele măsuri pentru a o îndepărta, cade dintr-un leșin într-altul și exista  temerea că se va înbolnăvi grav, ceea ce ar fi complicat și mai mult lucrurile, opinia publică cerând ca ea să plece cât mai repede.

La 4 iulie 1891, Ferdinand îi scrie regelui Carol: „Așa cum era firește de prevăzut, toată lumea a fost plină de atenție pentru mine, iar despre chestiunea mea (Elena Văcărescu, n. n. ) nu s-a rostit până acum niciun cuvânt, nici chiar cu părinții și deocamdată acest lucru îmi este mai convenabil până când voi fi mai liniștit, căci până atunci probabil că inima va fi întotdeauna mai puternică decât rațiunea și cu dor mă gândesc la Sinaia”. De la Sigmaringen, Ferdinand îi scria Elenei la 4 iulie 1891 că viața e tare tristă fără ea și că îi lipsea mult. Pe drum, la venire, n-a putut admira peisajul pentru că s-a gândit tot timpul la ea și la draga lui mătușă, la plecarea din București, la toți oamenii care i-au condus la gară. A avut însă cu el un prieten drag, albumul ei, „și am plâns cu lacrimi fierbinți citind ultima ta poezie atât de mișcătoare și care arată scumpa mea micuță cât de mare este dragostea ta, de care sunt atât de mândru și nespus de fericit”. Într-o a doua scrisoare, nedatată, îi amintește de „micul nostru stejar” de la Sinaia, „care nu a fost părăsit de mine, căci inima mea și gândurile mele ar putea să spună cât de mult te iubesc și fără tine viața mi se pare un deșert nemărginit, arid și uscat, care doar la suflarea ta se transformă într-un ocean de fericire pe care trebuie să-l străbatem împreună, este destinul nostru”.  Îi scrie despre gândul lui, care „zboară în jurul tău și îți vorbește de dragoste și fericire”.  Felul în care îi scrie  trădează deopotrivă sentimentele lui Ferdinand și hotărârea tânărului prinț de a rămâne alături de iubita lui. Oare era de așteptat o altă dramă a la Maierling? Pentru că exaltarea Elenei era și mai mare: „Voi plânge în fiecare dimineață, o simt, în fața zilei lungi care trebuie să treacă fără tine, lungile ore care trebuie să treacă fără tine, lungile ore în care eu nu pot să mă dezobișnuiesc de a te aștepta, soarele meu, unicul meu, unicul meu amor… tu singur, tu ești gândul pe care se odihnește sufletul meu, tu ești viața mea… Mă gândesc la tine, duc o viață de rugăciuni, de visuri și de încredere, mă  ridic, cred în tine, te ador, te binecuvâtez… tu ești viața mea, tu ești lumina mea, simt că tu nu mă vei uita.”

Într-o altă scrisoare, tot nedatată, dar cu siguranță din acest timp, îl atenționează pe Ferdinand de faptul că asupra lui se va exercita o mare presiune pentru ca el să dea o renunțare scrisă la dragostea lor. „Of, vei avea curajul să te opui? Gândește-te că o slăbiciune din partea ta mă va ucide. Nando, Nando, ascultă strigătul inimii mele dezolate”. Îi scrie despre cei care încearcă să-l convingă pe  rege că, de fapt,  n-o iubește sau că va înceta s-o iubească. „Gândește-te la situația în care o pui pe regină dacă tu confirmi acest lucru cedând că doar ea singură a vrut această căsătorie. În ochii întregii Europe vei trece un om inconsecvent”. În ceea ce o privește, îl asigură: „Voi fi vitează atâta timp cât mă vei susține”. Îi mai scrie despre  cât de  înverșunat este regele împotriva ei. „Cine ar fi crezut, se întreabă ea, că regele se va întoarce atât de puternic contra noastră?” Elena  Văcărescu confirmă ceea ce atunci se știa, dar mai târziu s-a uitat, că, inițial, regele  nu fusese împotriva legăturii dintre Ferdinand și ea. Și doar după ce văzuse reacția unanimă și hotărât exprimată a oamenilor politici români își schimbase atitudinea. Acum i se cerea, în primul rând de către rege, să plece din țară. Dar nu toți îi cereau plecarea imediată. Elena Văcărescu vorbise cu N. Blaremberg, deputatul de Brăila, și acesta se pregătise să facă o interpelare în parlament. „Regele știe acest lucru și este foarte neliniștit”. Îi vorbește despre senzația că „țara începe să se miște în favoarea noastră… mai mult de jumătate din toată lumea este sigură că tu n-ai să mă abandonezi, pentru că ești neamț, deci cinstit”. La toate acestea se adaugă  atitudinea reginei, indignată de „ticăloșiile” celor care vedeau în dragostea Elenei Văcărescu doar o intrigă pentru a ajunge la tron.