Povestea Ferdinand – Văcărescu creează și preocupări externe. Ba chiar intervenții fără menajamente. La 26 iunie 1891 Wilhelm al II-lea îi scria lui Leopold von Hohenzollern, tatăl lui Ferdinand: „După veștile care mi-au parvenit de la București afacerea asta a provocat o mare și unanimă consternare; este vorba de viitorul fiului tău și de menținerea dinastiei de Hohenzollern (în România, n.n.) a cărei prăbușire ar avea urmări grave pentru imperiul meu, pentru marii mei aliați și chiar pentru principiul monarhic. De aceea am toată încrederea în tine că te vei folosi de toată influența pe care o ai față de fratele tău și toată autoritatea părintească față de fiul tău pentru a împiedica această căsătorie, la a cărei condamnare te îndeamnă sentimentele părintești așa cum pe mine mă îndeamnă în egală măsură atât sentimentele de șef al întregii Case de Hohenzollern, cât și cele mai serioase considerații politice”. Împăratul german o acuza pe Elisabeta de „fantezie umanistică și poetică, cu ușoare nuanțe de nimfomanie”, iar pe Carol de disponibilitate pentru compromis cu oameni politici care întrețineau raporturi cu Rusia (împăratul german, prost informat, făcea referire la oamenii politici conservatori de sub șefia lui Lascăr Catargiu). Pe marginea unui raport trimis de Bulow, ministrul german la București, din 1 iunie 1889, Wilhelm al II-lea nota că regina Elisabeta ar trebui închisă „într-o celulă cu pereții tapisați!” sau recomanda regelui Carol s-o interneze „într-un ospiciu, unde se fac tratamente cu apă”. Pe marginea unui alt raport, din 15 iulie 1889, scria că regina Elisabeta era „un ciorap albastru” (un fel de femeie savantă, dar lipsită de feminitate) și „fustele n-au ce căuta în politică, nici chiar când poartă ciorapi albaștri” ,sau, la 14 aprilie 1889, „în orice nenorocire cherchez la femme!”. De altfel, exprimările lui Wilhelm al II-lea referitoare la personaje, sau caracterizări, sau situații legate de România și români nu sunt puține sau mai puțin tranșante. Sorin Cristescu, cel care a studiat corespondența germană aflată la Arhivele Statului, la Academie sau în arhivele de la Sigmaringen, citează multe altele. De pildă, atunci când află că un deputat român se plânge că, din cauza prezenței dinastiei germane în România, aceasta a ajuns o provincie nemțească, kaizerul scrie: „Slavă Domnului! Ce să fac eu cu vitele astea!. În ochii Germaniei sunteți niște c…. de broască! La urma urmei nu-i rău dacă acolo crește influența rusească, de altminteri rubla se rostogolește neîncetat, fie în sus fie în jos! ” (20 decembrie 1888). Despre intențiile lui Ferdinand (în fapt niciodată manifestate) de a cere mâna surorii lui Wilhelm al II lea, acesta scrie: „Mai mult decât de r…. nu este bun, asta făcea și aici”. Comentând teama lui Carol I pentru sănătatea șubredă a lui Ferdinand, Wilhelm scria: „La Postdam rezista foarte bine și călărea fetele încât era o plăcere să-l vezi”. Părerile nu prea bune pe care le avea kaizerul despre Ferdinand nu -l vor împiedica să vină mai târziu la logodna lui și să-i fie naș.
Tentativele lui Carol I, ale fratelui său și ale altor membri ai familiei regale de a-i găsi o logodnică lui Nando (și aceasta cât mai curând), tentative despre care Ferdinand știa de la mătușa sa, regina Elisabeta, agită și mai mult apele la Peleș. Participă și el, ca toată lumea din jurul său, la cursa pentru găsirea unei principese ca logodnică. „Problema logodnei” lui era pentru el „problemă de cea mai mare însemnătate”. Aude de Hélène d’Orleans, fiica lui Louis Philip d’Orleans, pretendent la tronul Franței. Între pretendenții la mâna ei erau Albert Victor, fiul cel mare al viitorului rege al Marii Britanii Edouard al VII-lea, și Nicolae al II-lea, viitorul țar al Rusiei. Amândoi sunt refuzați pe motive religioase. De aceea Ferdinand crede că el, care prefera o prințesă catolică uneia protestante, avea șanse. O voia și pentru că, desigur, prințesa vorbea franțuzește la perfecție (“lucru important pentru România, unde toată lumea vorbește franțuzește”) și, mai ales, pentru că era fermecătoare, “nu numai foarte frumoasă, dar și o fire foarte simpatică”. „Trebuie însă să ne grăbim, altminteri ne va fi suflată de sub nas”, îi scria el unchiului la 12/ 24 iulie 1889. Lucru care s-a și întâmplat, prințesa căsătorindu-se cu ducele Emanuel d’Aosta.
Problema succesiunii la tronul României preocupă marile puteri interesate, dar „fericita rezolvare” preocupă și guvernul, și partidele politice din România. Când unul, când altul, dintre oamenii politici, vin cu propuneri de alianțe matrimoniale ruso-anglo-prusiană. Carol îi scrie fratelui său la 6.18 decembrie că a găsit o soluție: Alix von Hiesen, fiica cea mică a lui Ludwig von Hesse, născută la 6 iunie 1872. Ideea acestei căsătorii i se pare atât de fericită încât Carol îi scrie grăbit fratelui său să examineze chestiunea „și să nu pierzi timpul, altminteri regina Victoria va dispune de nepoata ei. Îi propune lui Leopold să-și găsească timp pentru o vizită „la vechiul nostru prieten Louis”, singur sau însoțit de Ferdinand. Vizita i se pare mai mult decât necesară. Cu Louis se putea vorbi deschis și în tihnă. Carol crede că dacă Alix e la fel de fermecătoare precum era sora ei Irene o să-i placă cu siguranță lui Ferdinand. Atunci când fetele lui Louis au fost la Sandrigham, ele au purtat cu mare plăcere costumele românești pe care le trimisese familia regală română. „Nu pot să te rog destul de stăruitor să faci tu primele demersuri cu Alix von Hiesen să nu ne scape”. „Din toate părțile se aude numai de logodne, mai scrie Carol… Să nu ne-o ia altul înainte… Iartă-mi această insistență, dar din punct de vedere politic și din alte motive pe care le știm noi eu nu văd decât două partide: cea despre care vorbim și Marhuerite de Prusia. Cea dintâi prezintă mai multe garanții deși cea din urmă este de mare însemnătate politică”. În martie 1889 Carol reia discuția privind mariajul lui Ferdinand. Află că tânăra Alix nu pare a se fi logodit. Pentru a ști mai îndeaproape de cum stau lucrurile Carol îi cere din nou fratelui său să se ducă la Baden și de acolo la Darmstadt. „Ar fi important să te poți orienta în privința stării de spirit și a planurilor celor de acolo”. Îl mai anunța că Ferdinand a văzut-o pe fată la Berlin și se spunea că i-ar fi plăcut. Între timp el s-a interesat de atitudinea Vaticanului în momentul când se va pune problema logodnei și, din acest punct de vedere, „stau foarte bine. Acolo (la Vatican, n.n.), la fel ca la Viena și Berlin, sunt interesați de anumite lucruri care se pot obține în felul acesta”.
Însă… mult zgomot pentru nimic. „Am sondat terenul la Darmstadt, dar mica Alix von Hessen n-are nicio înclinație în acest sens”. Faptul nu-l dezarmează pe Carol. Îi cere din nou fratelui să-l ajute să-i găsească lui Nando o tovarășă de viață. „Este ce-i drept foarte greu dar cu siguranță se va găsi printre numeroasele nepoate ale reginei Victoria cineva care să fie partida potrivită”. La 14 mai 1889 Ferdinand nota: „Se pare că aici lumea ar dori să mă știe logodit cât mai curând. Se vrea a tout prix o prințesă protestantă. Mi s-a vorbit mai întâi de Alix de Hessa, apoi și de o soră a împăratului, pe ultima nu o vreau în niciun caz și deocamdată mă țin încă tare de mica H”. Despre Alix i-au vorbit cu căldură atât Carol, cât și Elisabeta.
Părinților săi, Ferdinand le scrie despre Alix „Aici ne gândim adesea la aceasta, iar eu am vorbit de multe ori cu mătușa și cu unchiul. Amândoi ar dori o asemenea unire. Nu s-ar putea intra în legătură cu Darmstadtul pentru o eventuală întâlnire, cu atât mai mult cu cât se aude de peste tot de intenția marelui duce de a o împiedica? Fără să forțezi nota, tu ai putea , dragă papa, să sondezi poate odată terenul la unchiul Louis (marele duce Ludwig al IVlea). Altminteri ne-o înhață eventual din nou.” Adică s-ar fi întâmplat ce se întâmplase cu Alexandra, fiica cea mai mare a regelui George al Greciei, „micuța grecoaică”, cum îi zice el. Nu se știe de ce toate cunoștințele mai apropiate ale lui Ferdinand sunt diminutivate cu adjectivul „micuța” (și Elena Văcărescu era mica H și Maria când nu era Missy va fi micuța pur și simplu). La mâna lui Alix aspira și Nicolae al II lea, succesorul la tronul Rusiei. Ferdinand nu e disperat. Nu rămânea el fără soție. Regina Margherita a Italiei o propune pe Elvira de Bourbon. Charlotte de Sachsen -Meiningen îl îndeamnă către fiica ducelui de Edinburgh. Așa ajunge Ferdinand la Missy. Cel destinat ajunge totdeauna la locul destinării sale. Maria era născută în octombrie 1875 și era fiica ducelui Alfred de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria, și a soției sale Alexandra, fiica țarului Alexandru al II lea. Asupra ei îi atrage atenția și împăratul Wilhelm al II-lea cu prilejul prezenței familiei Hohenzollern la Berlin, la căsătoria prințesei Victoria a Prusiei cu Adolf de Schaumburg-Lippe, în noiembrie 1890. Ferdinand îi scrie tatălui său: „Familia Edinburgh a fost din nou foarte amabilă… Pe fiice nu le-am văzut decât pentru scurt timp, deoarece după masă a trebuit să meargă la meditație. Dar pot să-ți spun că-mi sunt foarte dragi. Ea m-a invitat la Koburg și în orice caz în cursul anului, adică a celui următor, voi da curs acestei invitații pentru ca să le cunosc pe fete mai îndeaproape”.
Pe acest fundal de iubire reciprocă, declarată de ambele părți, opt zile după ce Ferdinand ajunge la Sigmaringen, la 30 iunie 12 iulie 1891, el îi trimite o scrisoare lui Carol I. „…În răstimpul celor opt zile de când sunt aici, am răsucit în capul meu chestiunea pe toate părțile și în cele din urmă am ajuns la concluzia că rațiunea este cea care trebuie să-i poruncească inimii, și că acolo unde este vorba de liniștea țării mele trebuie să renunți la orice considerent sau preferință de natură personală, dacă vrei să te dedici cu totul misiunii pe care ți-ai ales-o: să pui lucrurile pământești mai presus de cele spirituale este o nedreptate și un păcat, așa că sunt ferm hotărât să aduc țării care mi-a oferit încrederea ei cel mai greu sacrificiu personal și sunt ferm convins că în aceste condiții agitația se va potoli; în această chestiune sunt gata să fac tot ce îmi va cere țara, chiar și să mă căsătoresc cu altcineva. Oricât de mare va fi lupta pentru a înăbuși glasul inimii, la fel de mare trebuie să fie după aceea și mulțumirea pe care o voi simți, iar țara trebuie să vadă din hotărârea luată de mine cât de mult o iubesc și dacă Helene Vacarescu mă iubește cu adevărat, atunci și ea trebuie să înțeleagă și să respecte contextul care m-a determinat să fac acest pas.” E de închipuit ce efect a avut această scrisoare asupra Elenei Văcărescu, dar și asupra reginei Elisabeta! Cu atât mai mult cu cât Ferdinand le scrie amândurora și încearcă să le convingă de imposibilitatea de a face altfel, „în pofida anumitor declarații pe care le-am făcut în mod nechibzuit, în primul moment de entuziasm al iubirii mele juvenile”. Ferdinand merge și mai departe…, îi cere iertare regelui Carol pentru că i-a făcut ceasuri amare și promite repararea lucrurilor.
Și iubirea, atât de puternic invocată, de la stejarul din Sinaia?… „Nando al meu eu visez în continuu la tine, îi scria Elena Văcărescu la 28 iunie /10 iulie 1891, drag suflet al sufletului meu care îmi dai atâta bucurie încât imensa mea nenorocire îmi devine aproape suportabilă. Dragule, dragule cum mi-e dor de tine, toate celelalte sentimente dispar în fața acestuia. Te revăd, îmi pun capul ostenit pe inima ta și ridicând privirea văd ochii tăi, ochii tăi iubiți care îmi dau lumină și dragoste. Sunt atât de epuizată acum, nu mai știu cum să mă hrănească. Vreme de nouă zile n-am pus gura pe nimic și simplul fapt de a înghiți îmi provoacă o durere atroce”. La 18 /29 iulie îi scrie că regele i-a cerut să plece. „Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu știe, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ți-am sucit mințile și că tu ți-ai dat seama tot timpul de acest lucru, nu-i așa?… Mi-au luat totul, reputația, dragostea mea mai puternică decât viața, iar regina, regina este împietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele la fel de crud și de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit și l-am slujit cu credință”. „Regina și cu mine suntem vinovate de toate”. Împotriva ei ( nu i se spune decât „demoazela aceea”) și a celor care o susțin a fost pornită o campanie de insulte. Miniștrii vor s-o înlăture cât mai repede de teamă că se va crea în țară un partid care o va apăra pe Elena Văcărescu. Este considerată un instrument al intrigilor rusești pentru a distruge țara. „Nando!, vor să ne înece acum pentru că nava de salvare se vede deja. Tergiversează, îl sfătuiește ea, nu te pronunța, desfășoară formidabila ta forță de inerție. Nu vorbi nici măcar că vrei să renunți la tron. Nu trebuie să intre în discuție așa ceva.” Ea e conștientă că trebuie să plece, totuși. Fără să știe dacă se va mai întoarce, dacă i se va permite să rămână lângă regină, „care nu renunță la ideea de a se despărți de mine nici măcar pentru câteva zile. Ce dramă au mai făcut acolo din delicioasa noastră idilă!”. Elena Văcărescu încerca să prelungească momentul definitivei despărțiri. Care, după plecarea lui Ferdinand la părinții lui, era evidentă. Privea în fiecare zi inelul dăruit de Ferdinand ca inel de logodnă. „Îți trimit sufletul meu, îngerul meu mult iubit, este mereu lângă tine. Dragostea noastră a înflorit ca o floare în care au fost sădite semințe magice.” Elena Văcărescu nu crede că Ferdinand a fost cel care a scris epistolele prin care el se dezicea de ea. „Nu, nu mâna ta mândră a fost aceea care a semnat aceste acte dezonorante și odioase, nu mâna ta ale cărei dragi contururi le-am sărutat de atâtea ori cu dragoste și încredere. Nu, când mă gândesc că regele a avut oribila, îngrozitoarea idee de a face să sufere o tânără fată care nu este cu nimic vinovată, atrocea și eternă umilință a acelei scrisori în care tu renunți la mine sau ai declarat că ai fost indus în eroare de mine”. Ea știe că Gh. Grigore Cantacuzino ar da șase sute de mii de franci rentă fiicei sale, dacă Ferdinand ar lua-o de soție. „Deci nu este vorba că (românii,n.n.) se opun ideii ca o româncă să fie soția ta, ci se opun ideii ca eu să fiu aceea, împotriva mea se îndreaptă totul”. În fond, nu există nicio mărturie în acest sens. Și e greu de crezut că Nababul ar fi avut o astfel de inițiativă, tocmai el care era un păstrător al valorilor aristocratice românești. Mai curând, conchide Elena, „vor să te omoare din punct de vedere moral, pentru a te face demn să trăiești în turpitudinea lor”.
Ferdinand a renunțat cam repede la ideea căsătoriei cu Elena. „Atât de indecent de repede a renunțat!”, spune Elisabeta. Să fi fost rațiunea, sentimentul datoriei, dorința de a nu dezamăgi, conștiința că doar sacrificiul sentimentelor personale poate satisface interesul țării?… Probabil toate acestea. Fratelui mai mic, Karl, îi scria că totul îi părea acum, după ce relația lor a încetat, „ca un vis lung din care abia acum m-am trezit, mai bogat în experiențe și nu știu de ce mă simt dintr-o dată mai bătrân, dar, plin de putere, voi remedia toate neajunsurile acestui episod”. Se împacă cu ideea că a fost până la urmă o experiență necesară. „Așadar ,este doar o marionetă, un nimic?, simte nevoia Elisabeta să-i reproșeze soțului ei. Ce ai de gând să faci cu el mai departe? Chiar și tu însuți îl disprețuiești pe cel care se frânge ca o trestie în mâinile tale… De dragul asigurării unui tron mizerabil, în a cărui stabilitate n-ai crezut niciodată, calci în picioare trei oameni care te-ar fi făcut fericit…. Mult mai bine ar fi fost pentru el (Ferdinand) dacă s-ar fi împușcat așa cum avea de gând. Nu cred că mă mai pot uita în ochii lui după ce am fost martoră a iubirii sale sfinte și a jurământului pe care l-a rostit… Sunt atât de indignată împotriva lui, împotriva părinților săi, împotriva ta, încât nu mai am decât o singură dorință, să mă refugiez în cea mai deplină singurătate și uitare, căci nu mi-a mai rămas nimic, nici măcar talentul care înfruntase toate furtunile.”
La începutul lui august 1891 Ferdinand pleacă în Anglia. Face o vizită la Queen, desigur. Nu e clar de ce „în cel mai strict incognito, dacă este posibil”. Dar nu pentru această vizită la regina Victoria se duce în Anglia. Se duce, după cum și spune într-o scrisoare către Carol I, „ca să văd ceva”. Acel ceva erau fetele Mariei de Edinburgh. Destinul își urmează calea. În toamna anului 1891 ducesa de Edinburgh era invitată cu fetele ei la Friedrichsfen, la regina Olga a Wurtembergului. Cum distanțele erau apropiate, Împăratul Wilhelm invită și pe ducesa Maria de Edinburgh și pe fetele ei la manevrele de toamnă din Turingia. Ducesa putea să cunoască astfel și pe tatăl lui Ferdinand, pe prințul Leopold. Și, desigur, se puteau cunoaște și copiii între ei. Bucuria de a fi împreună e mare din partea tuturora. Timpul frumos nu contribuie puțin la starea de buna dispoziție. Ferdinand se simte cu adevărat bine, fără timiditatea de care de obicei era stăpânit.Iată o scrisoare către tatăl său: „Ieri după amiază, la dineul de gală, am stat din nou lângă mai tânăra Edinburgh ,Victoria (Melitta), care îmi place extraordinar de mult, aproape mai mult decât mai vârstnica ei soră (era cu un an mai mare), deși și aeasta este fermecătoare. Am încercat să mă fac cât mai amabil tinerelor prințese, și după dinu a fost multă veselie și ne-am simțit foarte bine. Motive pentru aceasta nu au lipsit, desigur”. Într-adevăr, biograful său Wolbe are toată îndreptățirea să scrie că scene de acest gen îl vindecau pe Ferdinand de toate neîmplinirile. Cum se vede, la început, Nando înclină către sora Mellita. Nestatornicia masculină nu se trăda pe sine nici de data aceasta. Ce credea Missy despre tânărul său companion? Nu se lăsa înșelată: „Era chinuitor de timid și râdea mai mult ca de obicei pentru ca să-și ascundă timiditatea. Curios, dar tocmai această particularitate a lui a captivat-o cel mai mult pe mica prințesă”, scrie Wolbe. „Această trăsătură îl făcea să-mi pară așa de tânăr, așa de reținut în vioiciunea lui și cam neajutorat. Simțeam o ușoară pornire de a-l elibera de acest neajuns; el trezea sentimente materne- l-aș fi ajutat cu plăcere.” „Aerul era autentic și unduia a dragoste”, scrie Maria în povestea ei. În plus, era primăvară.
Se grăbește să-i scrie unchiului său chiar înainte de a ajunge în Anglia. „Acum încă ceva care mi se pare de cea mai mare importanță. Nu cred că aș putea să mă reîntorc în România fără să fiu măcar logodit. Tata mi-a spus că nici el nu ar accepta așa ceva. Deoarece nu se vrea nicio austriacă și nici o catolică, atunci, după umila mea părere, cea mai bună este mica Edinburgh și cred că acest lucru se poate aranja cu ocazia manevrelor și trebuie să acționăm cât mai repede cu putință.” Nu numai că Ferdinand e de acord cu sfârșitul poveștii sale cu Elena Văcărescu, dar chiar dă sfaturi de cum ar trebui să se procedeze pentru a grăbi acest sfârșit: „Consider că este imperios necesar să plece de lângă mătușă, care cu timpul va judeca lucrurile cu siguranță mai cu calm. În acest caz trebuie să se procedeze aproape în stilul iezuiților și să ne spunem că scopul scuză mijloacele; la urma urmei, chestiunea aceasta trebuie să se termine o dată și o dată”. Carol I trebuie să se fi bucurat strașnic citind aceste îndemnuri pe care cu 10 zile mai înainte nu și le-ar fi închipuit. În jurnalul său notează: „Frumos. Scrisoare de la Nando, care îm declară că renunță definitiv la pasiunea lui. Vrea să participe la manevrele de toamnă”.