La 16 /28 mai 1892 Ferdinand îi scrie lui Carol I , de la Sigmaringen, că a cunoscut-o pe Missy mai îndeaproape și „îmi place tot mai mult pe zi ce trece, este într-adevăr cu totul fermecătoare”.. Ferdinand n-o găsește deloc prea adolescentă, prea copilăroasă. Pleacă cu ea la Postdam. De aici îi scrie regelui că s-a hotărât să vorbească despre Missy ca despre mica și iubita lui logodnică. „Trebuie să mă socotesc cel mai fericit om de pe pământ. Zilele petrecute la München au apropiat inimile noastre și ieri, la dineul de după paradă, mătușa m-a întrebat dacă vreau să vin până la ea, unde… am stat ceva vreme… Am stat ceva vreme singuri și fără multe cuvinte, ce pot să-ți mai spun ne-am pomenit unul în brațele celuilalt. Abia pot să realizez ce s-a întâmplat, așa de repede a mers totul și s-a decis norocul meu”. Era 21 mai /2 iunie 1892. Ferdinand simte nevoia să rețină această dată. „Mica mea Missy, pentru mine ea este, firește, ființa cea mai desăvârșită, ea este aproape un copil și totuși atât de rațională pentru vîrsta ei și o nepoată mai drăguță nu ai fi putut să-ți dorești”. La supeul de pe Pfaueninsel (Insula păunilor) Wilhelm al II lea, foarte binevoitor cu cei doi tineri,a ridicat paharul în sănătatea lor ca proaspăt logodiți. „ O bucurie care sporește și mai mult fericirea mea este gândul, că după îndelungi strădanii și speranțe s-a împlinit dorința de suflet a iubiților noștri români și eu sunt ferm convins că mica mea logodnică va cuceri de la bun început toate inimile, așa cum, a cucerit-o și pe a mea. O fiică atît de îndelung și aprig dorită nu poate aduce țării decât noroc.”. Pleacă cu Missy și cu mama ei la Coburg, iar de aici la Sigmaringen. În scrisorile către Carol iscălește „mereu al tău nepot ascultător și devotat și peste măsură de fericit”.
Din Sinaia și apoi de la Veneția, Milano, Paris, Elena Văcărescu nu înceta să-și strige dragostea pentru tânărul principe. „Ah! Căpitane drag, te ador, te ador în tăcerea ta elocventă în modul superior în care stai rezervat. Tu ești omul pe care trebuia să-l întâlnesc pentru a crede în forța binelui și a o face să acționeze în vreme ce forța răului se agită în jurul meu. Tu ești îngerul meu, viața mea, lumina mea, tot ce sunt. Credința în tine mă face la fel de puternică, ca o rugăciune ascultată de Dumnezeu și pentru că eu cred în tine; mă rog și sunt consolată. Îți voi trimite poezii și descrieri poetice ale Veneției. Spune-mi dacă așa ceva nu te plictisește…”. Sau: „Când bunul Dumnezeu va binevoi să ne aducă din nou împreună va fi sărbătoare, sunt sigură, chiar și în ceruri, iar lucrurile de pe pământ cele care ne-au făcut să suferim, vor dispare sau vor păli în depărtări de strălucirea fericirii noastre. Dacă ai putea ca în timpul absenței noastre să revii pe lângă rege la Sinaia, l-ai putea convinge de multe lucruri fără a te lăsa tu convins de contrariu. Vei rezista la toate presiunile și prezența ta ar fi poate utilă… Tu ești abil și perspicace, tu știi când să tergiversezi și când să găsești momentul favorabil. Și de altfel Dumnezeu ne îndrumă. El înțelege și decide. Eu nu vreau să mă las antrenată de dorința mea nebunească de a te vedea, dorință care mă copleșește. Mă las mîinilor tale binecuvântate. Știi că te iubesc, că am suferit și că te voi iubi mai presus de orice, în fiecare zi tot mai mult”… Și, în aceeași scrisoare: „Scrie-mi repede. Sunt o epavă când n-am nicio veste de la tine. Mocuță ești adorabil, dragostea mea, am motive, multe motive, să te iubesc atâta. Îngrijește-te dragule și revino-ți la condiția de gigant care smulge toate ierburile rele ce ne închid drumul”… Ce anume oare a determinat această schimbare de atitudine la Ferdinand, și mai ales una atât de bruscă? Ferdinand nu era totuși Casanova. În scrisorile lăsate de el nu se întrevede un răspuns. Nici în alte pagini rămase. Este limpede că întâlnirea cu Maria a jucat un rol esențial. Nepoata preferată a reginei Victoria i-a plăcut incontestabil. A fost chiar un coupe de foudre. Cunoscând-o, Ferdinand și-a dat seama cum o femeie poate într-adevăr să comunice frumusețe, inclusiv fizică (ceea ce Elena nu-i oferise). Și-a dat seama și de faptul că această frumusețe e lângă el, e a lui, cât să întindă mâinile amândouă și s-o prindă în brațe. Pe măsură ce această senzație crește în el, imaginea Elenei dispare. De la Londra pleacă spre Breslau pentru o zi. Se duce seara la teatru. Și ochii lui caută tot frumusețe în jur. Numai frumusețe. Vede pe scenă câteva actrițe mai în vârstă. N-are nicio milă pentru vârsta lor. Ele sunt „muieri bătrâne și scârboase (care) țopăiau încoace și încolo și croncăneau cu niște voci răgușite. În tot localul nu găseai nicio singură figură drăguță”. „Eu îmi încep din nou viața de călugăr, să sperăm că n-o să dureze prea mult. Cine știe, poate de Crăciun dorințele mele s-ar putea împlini. Dacă vrea Dumnezeu, iarna viitoare va fi ceva mai plină de viață și nu mai ești atât de singur când stai împreună cu femeia iubită.” Sunt rânduri pe care le scrie de la Sinaia fratelui său Carlo. E de observat că, deși întors în peisajul și atmosfera Peleșului, până nu demult și ale Elenei Văcărescu, iubita lui, Ferdinand nu mai are nicio amintire despre ea. Nici o amintire suficient de puternică pentru a fi evocată. Unchiului său Friederich von Hohenzollern, nici lui nu-i pomenește nimic de Elena. Îi pomenește însă de Maria, cerându-i o fotografie de-a ei pentru regele Carol. Lui îi povestește că iarna următoare va fi la Coburg și va fi căsătorit. „Aici în țară această căsătorie este cel mai dorit lucru imaginabil.”
Maria de Edinburgh nu este o persoană cu totul necunoscută. Presa i-a publicat portretul, și Ferdinand critică cu asprime pe gazetarii care tulbură viețile oamenilor. Viața în timpul iernii e monotonă la București. El îi spune unchiului că a preluat comanda unei companii și își ocupă în acest fel cea mai mare parte din timpul unei zile. Seara citește ziare și joacă partida lui de biliard cu unchiul sau merge la teatru. Doar că repertoriul i se pare mediocru. De fapt, Nando se găsea în freamătul așteptării iubitei. Într-o atare stare nimic nu-i cădea cu tronc. Și, de fapt, nimic nu-l interesa decât gândul la iubită și conținutul următoarei scrisori pe care avea de gând s-o scrie și să i-o trimită. Cu câteva luni mai înainte scria altei iubite. Sentimentul era același, doar că își schimbase direcția și persoana căreia i se adresa. E senzația pe care o avem cu toții, supuși capriciilor sentimentelor care ne emoționează viața.
Pe la sfârșitul lunii noiembrie 1891 află că iubitei sale Maria îi face curte un alt bărbat. Care părea să aibă și succes. Bărbatul era unul dintre fiii marelui duce Mihail Nicolaevici. „Se pare că el are intenții serioase cu Missy.” Nando își face curaj singur: „Eu cred că ea are gusturi mai bune”. Și chiar îi trece prin cap și o soluție de rezervă: sora mai mica a Mariei, care „și ea este fermecătoare”. Se întoarce întristat la masa lui de scris: „Aici fiecare zi trece precum cealaltă. Dimineața și după masă mă duc la cazarmă și-mi urmăresc compania. Când oamenii o să învețe să scrie și să citească o să putem să ne convingem zilnic ce material bun reprezintă soldatul român, dacă este bine condus”. Până la urmă iarna trece „liniștită și tăcută”. Un bal la palat, alte câteva de caritate. Nu i-au plăcut .„Prea grozav nu s-a dansat la balurile astea, au fost ca un fel de iarmaroace cu tarabe, unde, la unele dintre ele, doamne foarte frumoase vindeau bomboane, flori.. Poți să-ți imaginezi că m-am ținut aproape de aceste tarabe”, îi scrie Nando lui Carlo. Profită de prezența la București a lui Benoit Constant Coquelin, excelentul actor francez (interpretul de excepție al rolului lui Cyrano de Bergerac) pentru a fi prezent seară de seară la teatru. „Acestea sunt deci singurele întreruperi din viața noastră liniștită de călugări pe care o ducem aici. Serviciul pe care îl face la compania lui „nu este nici prea interesant și nici prea stimulant. Așa că vei înțelege dorința mea ca să se termine cu această singurătate și să mă las în voia dulcilor mele speranțe că n-o să mai dureze prea mult”. Era „chestiunea lui de suflet” și tot aștepta să se producă ceva concret. În cele din urmă, „după nenumărate presiuni din partea mea și a unchiului, s-a ajuns ca mai întâi să stabilim un rendez-vous la München”. Și la 10/22 mai îi scrie unchiului său că va pleca la München între 22 și 28 mai. „În acest scurt răstimp trebuie cucerită această inimioară ceea ce nu va mai fi așa de ușor ca astă toamnă. Cu toate acestea eu plec la luptă cu inima ușoară și sper cu certitudine că voi ieși învingător”. Și la 12/24 mai e la München. Două zile mai târziu, împreună cu tatăl lui, merg la ducesa de Edinburgh. Găsesc și fetele, cu care Nando rămîne toată ziua. Mama lor le spune că a trecut pe la ele și vărul rus. I-a făcut curte Mariei și i-a plăcut. De aceea ea se arată încurcată, dar își revine după ce stă împreună cu Nando o zi întreagă, la lacul Starnberg, pe o vreme splendidă de vară. „A fost foarte naturală, veselă și mulțumită și este foarte ușor să te întreții cu fetele, sunt extrem de firești și naturale”. E curios că tocmai Nando scrie așa, el, băiatul despre care toți spuneau că e timid. Constată că mama fetelor, Maria de Edinburgh, ar fi dorit ca logodna să nu se facă în acel moment, să fie făcută doar promisiunea. Toate acestea pentru că regina Victoria dintr-o dată se arăta iar ostilă unei alianțe matrimoniale. Pe 14 / 26 mai se duc la teatru. Pe 28 pleacă la Berlin, unde le ajunge și Ferdinand două zile mai târziu. „Avem timp să ne cunoaștem și acolo”. Lui Carol I îi scrie că se apropie de dorința inimii sale. „Prin plimbări și excursii împreună am cunoscut-o mai îndeaproape pe micuța și îmi place tot mai mult pe zi ce trece, este într-adevăr cu totul fermecătoare”. La München discută între patru ochi cu mama ei. „M-a întrebat mai întâi dacă micuța îmi place cu adevărat sau o spun doar din politețe. I-am răspuns că fiica ei îmi place foarte mult, altfel n-aș fi venit.După aceea m-a întrebat dacă Maria nu mi se pare prea tânără pentru mine și dacă nu o găsesc preacopilăroasă și naivă în firea ei. Am negat și mătușa mi-a spus că și eu i-am plăcut micuței, că ea și cu fiica ei au discutat despre acest lucru și pe urmă a adăugat: atunci puteți să vă duceți la Postdam”. Între timp, Nando află că s-a renunțat cu totul la ideea cu pretendentul rus, deoarece țarul nu consimte ca marii duci ruși să se căsătorească cu prințese neortodoxe. Cei doi tineri pleacă la Postdam prin Coburg. Nando nu mai are răbdare și o numește deja pe Maria „logodnica mea”. E în culmea fericirii și îi scrie lui Carol I: „De alaltăieri sunt aici la Coburg și mă desfăt într-o fericire de nedescris, având-o pe mica și iubita mea Marie numai pentru mine”. La Coburg sosesc și tatăl lui Ferdinand, apoi unchiul Fritz, fratele regelui Carol și al lui Leopold, și mătușa Luiza. Tuturor tânăra Maria le place. Ferdinand e din ce în ce mai cucerit. „Pentru mine, îi scrie Ferdinand unchiului său, ea este, firește, ființa cea mai desăvârșită, ea este aproape încă un copil și totuși atît de rațională pentru vârsta ei și o nepoată mai drăguță nu ai fi putut să-ți dorești”. Cei doi tineri sunt invitați de împărat la un supeu în Insula Păunilor (Pfaueninsel). Aici el ridică paharul „în sănătatea noastră ca tineri logodiți”. Scrie Ferdinand: „O bucurie care sporește și mai mult fericirea mea este gândul că, după îndelungi strădanii și speranțe s-a împlinit dorința de suflet a iubiților noștri români și eu sunt ferm convins că mica mea logodnică va cuceri de la bun început toate inimile, așa cum a cucerit-o și pe a mea. O fiică atât de îndelung și aprig dorită nu poate aduce țării decât noroc.”
La 13/ 25 iunie 1892, împreună cu viitorul socru, se duce la Windsor pentru a fi prezentat reginei Victoria. Lui Carol îi scrie că a ieșit din această vizită cu impresia „de a fi văzut o doamnă care nu știe să fie decât regină fără a fi în același timp și rudă”. În cursul vizitei ,regina a insistat ca nunta să aibă loc la Windsor. Ferdinand a obiectat că acolo nu exista o biserică romano-catolică. De asemenea a susținut ca ceremonia religioasă să fie protestantă, dar i s-a răspuns că și mirele are și el dreptul să ceară să fie cununat după ritul lui. S-a discutat de asemenea despre data cununiei, regina susținând că se putea fixa și în februarie 1893, adică până când rămânea ea la Windsor. Ferdinand rămâne de pe urma acestei vizite cu impresia cu care se dusese și care era a viitoarei sale soacre: „momentan la ea domină părerea că ea, regină a Angliei, are voie să dea ordine oricui și este categoric cea dintâi regină a lumii, pe lângă care toate celelalte capete încoronate nu înseamnă nimic”. Propriu zis logodna se făcuse la Postdam, la 21 mai 1892, sub auspiciile lui Wilhelm al II lea.
De la Sigmaringen, unde ajunge din Anglia, Ferdinand îi scrie lui Carlo la 11 iulie 1892: „Timpul care a trecut de când nu te-am mai văzut, dragă Carlo, rămâne pentru mine de-a pururi cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Mai întâi de la Postdam m-am dus la Coburg, unde am rămas șase zile, apoi a venit Missy aici pentru zece zile; ce păcat că n-ai putut să fii și tu aici. Apoi am fost nouă zile în Anglia. Am folosit timpul la maximum și o spun cu toată seriozitatea. Așa o comoară ca Maria nu mai există pe pământ; suntem fericiți, nemăsurat de fericiți și mai îndrăgostiți decât noi doi nu au fost niciodată alți oameni. Missy a devenit dintr-o dată dintr-un copil o Lischen (personajul îndrăgostit al lui Offenbach,n.n.), care se atașează de alesul ei cu o iubire arzătoare și tandră și va face totul, totul pentru el. Că și eu răspund la fel de aprins și pătimaș la dragostea ei, nu este nevoie să-ți mai spun. Așa că privesc spre viitor cu speranță și încredere la Dumnezeu, care, în ceea ce privește fericirea noastră intimă, va fi fără niciun nor.”
Șederea sa în Anglia o povestește într-o scrisoare trimisă lui Carol I: traversarea Canalului Mânecii, primirea la regina Victoria, întâlnirea cu familia Conaught, cu lordul Archibald, mai multe cadouri primite de logodnica sa: splendide jardiniere, un superb serviciu de cafea en vermeille…. La cererea lui Carol I îi scrie reginei Elisabeta și stabilește să-i facă o vizită, la întoarcere, la New, împreună cu logodnica sa.
De când s-au despărțit, de o săptămână, i se pare o veșnicie („a fost foarte greu de ambele părți, cât pe ce să plângem”). Reîntors la Sinaia își reia viața lui obișnuită: „Ziua trece cu serviciul la trupă, citit și scris; seara mă duc deseori la teatru. Chiar dacă repertoriul nu s-a îmbogățit prea mult, se poate petrece o seară plăcută”. Ferdinand îi scrie mereu iubitei sale. Cam de trei ori pe săptămână. Sorin Cristescu numără 70 de scrisori trimise Mariei în cele șapte luni de logodnă. Și cam tot atâtea primite. Între timp se fixează data și locul nunții: 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen. Dar continuă să-i scrie și lui Carlo, fratele său, despre toate câte i se întâmplă: „Chiar că am așteptat enorm clipa mult visată când voi putea să mă însor cu micuța mea iubită. Este într-adevăr o comoară de neprețuit și vom fi infinit de fericiți.” Sau: „De o săptămână ne-am întors aici, după ce vreme de două săptămâni am trăit într-o fericire de nedescris la Coburg, dar totuși prea repede au trecut cele trei săptămâni!”. Își cere scuze că i-a scris așa de puțin în ultima vreme. „Mă înțelegi că nu am putut găsi prea mult timp pentru scris, câtă vreme am fost împreună cu micuța mea scumpă și dragă, căci fiecare clipă a fost numai pentru ea … Pe 10 ianuarie va fi așadar ziua mult dorită care mă va face cel mai fericit dintre pământeni și când voi putea spune că Missy este cu totul a mea.”
Următoarea mișcare a lui Carol I urma să fie îndepărtarea Elenei Văcărescu. Pus în fața dilemei tronul sau iubita, Ferdinand sacrificase iubirea. Cale de mijloc nu exista. Elita politică românească pune familia regală în fața unei alegeri ori, ori. „Nu uitați, Majestate, că Ferdinand are și frați!”. Sunt cuvintele lui Lascăr Catargiu și ale lui D.A Sturdza. Și Ferdinand a înțeles. Adică a fost silit să înțeleagă… Dar nu era așa simplu. Se opunea din răsputeri regina Elisabeta. Intervine și boala ei. Pe fondul psihic creat de ostilitatea liderilor politici români se declanșează suferințe mai vechi ale reginei (paralizia membrelor). Lui Carol i se oferă astfel prilejul să o trimită pe Elisabeta în străinătate. Așa ajunge la Veneția și apoi la Pallanza, pe malul lacului Maggiore. Nu singură însă, pentru că Elisabeta n-a vrut să plece decât însoțită de Elena Văcărescu. Boala Elisabetei îl împiedică pe Carol I să acționeze mai hotărât. El acceptă plecarea împreună a celor două, și nu separat și în direcții opuse, cu toată reacția contrară a liderilor români, care cereau măsuri energice.
Afacerea Văcărescu mai are o prelungire în 1893, când apare la Paris cartea Misère royale a lui Robert Scheffer, fostul secretar al reginei. Cartea dezvăluia amănunte din viața familiei regale din România. Între altele – și aceasta l-a deranjat mult pe regele Carol –, cartea menționa că România avea un tratat secret cu Puterile Centrale. Cu alte cuvinte, Scheffer spunea un adevăr, pe care Carol I îl ascundea cu gelozie. Noroc că, în mulțimea de scrieri legate de aventura Ferdinand-Văcărescu, încă una a trecut destul de puțin observată. Timpul le vindecă pe toate. A vindecat și dragostea dintre Elena Văcărescu și Ferdinand. Care până la urmă n-a fost una care să le ardă inimile celor doi. La Elena Văcărescu a fost de la început prea mult interes, la Ferdinand prea multă naivitate. Până la urmă au învins rațiunea unui rege preocupat de viitorul tronului său și o clasă politică conștientă de sine.
Elisabeta continuă să-și trăiască supărarea la Pallanza. Aici primește și trimite scrisori și se bucură de îngrijirile doctorului Scharrenbroich, care trimite regulat lui Carol I rapoarte privind sănătatea ei. Contactele ei epistolare cu regele Carol sunt puține. Nu din cauza regelui, care își declară cu orice prilej dragostea lui tandră pentru ea. Carol ar fi dorit ca regina să nu mai rămână în Italia și să se ducă la mama ei, în Germania. Dar Elisabeta se lasă greu convinsă, de la începutul chestiunii Văcărescu ea nu-i mai vorbise și nu-i mai scrisese mamei sale.
Între timp Nando se pregătea să se așeze la casa lui. O căsătorie se profila ca o certitudine. Era o mare consolare pentru Carol. Și părea să fie o bucurie și pentru Nando. „Îl văd ferm hotărât, îi scria Carol fratelui său, și când i-am citit scrisoarea ta radia de bucurie.” Unde era tânărul care, pînă mai ieri, plângea povestindu-i regelui dragostea sa pentru Elena Văcărescu?… Singura dificultate de depășit rămăsese atitudinea reginei Elisabeta. În martie 1892 regina este consultată de un cunoscut neurolog, doctorul Finkler. El constată că obsesiile patologice de care suferea regina se amelioraseră prea puțin și ea continua să se prezinte pe sine drept victimă, nevoind să accepte că de fapt tocmai ea produsese cele mai mari supărări. Constatările doctorului Finkler îl îngrijorează vizibil pe Carol.