Tinerii căsătoriți sunt întâmpinați cu tot fastul necesar la venirea lor în țară. „Pe la ora unu după amiază am ajuns aici după o călătorie foarte plăcută într-un tren foarte confortabil și după ce micuța noastră a dormit foarte bine toată noaptea; așa că s-a prezentat foarte odihnită și arăta într-adevăr atât de bine și de fermecătoare încât simpla ei prezență a cucerit toate inimile”. Și Ferdinand descrie soacrei sale festivitățile care au urmat, prezentarea a circa 1.000 de domni și doamne, oferirea de cadouri (300.000 franci pentru scopuri caritabile):  un ornament de masă într-adevăr foarte frumos, costume populare românești „absolut încântătoare”, o față de masă foarte frumos lucrată…. Tinerilor căsătoriți le sunt prezentate vreo trei sute de doamne. Seara un bal la teatru pe care municipalitatea l-a oferit în onoarea lor. Un teatru foarte frumos decorat, amintind de teatrele de la curtea regilor Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI lea. În a treia zi de la venire e dat un mare dineu de circa 100 de persoane. Scrie Ferdinand încântat: „Missy s-a comportat admirabil și și-a dat silința să fie cât mai amabilă cu putință. Trebuie să spun că a arătat extraordinar de fiecare dată și toată lumea a fost încântată de ea. Primirea care ni s-a făcut din partea întregii populații a fost într-adevăr grandioasă și extrem de călduroasă, pe toate fețele se citea bucuria sinceră, așa că prima impresie  a lui Missy despre noua ei patrie a fost foarte  foarte bună. Cu cît stai mai mult împreună cu acest copil drăgălaș, cu atît mai mult înveți să-l prețuiești și să-l iubești; într-adevăr trebuie să fiu veșnic recunoscător lui Dumnezeu că m-a făcut să mă îndrăgostesc de această ființă admirabilă și pentru mine e cel mai mare noroc că ea s-a obișnuit atît de bine cu noua ei viață de femeie măritată”. Și Ferdinand face un fel de legământ cu el însuși: „voi face tot ce stă în puterea mea să o protejez și să mă îngrijesc de ea, de comoara mea prețioasă și voi încerca să înlătur prin dragostea mea tot ceea ce a lăsat ea acasă de dragul meu și sper că măcar într-o anumită măsură voi reuși să fac acest lucru”. O vede pe tânara lui soție capabilă să facă față cu succes noii ei situații și, împreună cu el, să ducă la capăt proiectul lor de viață. Cu atât mai mult cu cât foarte repede ea rămâne gravidă. Faptul îl face să privească viitorul „fericit și plin de încredere”. Sigur că Maria nu se simțea bine fizic , dar, totul era firesc în situația în care se afla. Ferdinand își trăiește perioada aceasta de viață rămânând mai mult cu Missy. Era ocupat, după cum ne spune ,cu batalionul pe care-l avea în grijă, dar caută să reducă orele de serviciu în așa fel încât s-o lase cât mai puțin singură pe soția lui. Carol nu-i deranjează și nu vine la ei decât atunci când iau masa. Missy cântă, pictează. Ferdnand îi citește (între altele Suret d’un professeur). „În orice caz nu ne-am plictisit”, îi scrie el soacrei sale în februarie 1893. El, în orice caz, se simte foarte bine în budoarul lui Missy, pe care-l găsește foarte frumos, împodobit cum era  de către Maria (ca și camera lui, de altfel)  Nu aceeași era părerea Mariei, care nu le găsea deloc frumoase. Dimpotrivă. Oricum, chiar dacă doar unuia  îi plăceau aceste camere, „majoritatea timpului o petrecem în micul budoar al lui Missy. Acolo este un colțișor foarte plăcut, unde ne sărutăm după pofta inimii și glumim și suntem cei mai fericiți și atunci  te gândești numai la tine însuți și la propria fericire atât de mare”. Împreună discută planurile de sistematizare a Cotrocenilor și regretă că aceasta se va face în doi ani și nu mai devreme. 10 mai 1893 nu-l serbează după cum tinerii ar fi vrut. De fapt, Ferdinand ar fi vrut numai ca să-i arate soției sale  țara în sărbătoare. El îi scrie fratelui său Carlo că Missy s-a amuzat de minune mai cu seamă vizitând expoziția de flori de la Cișmigiu. În realitate n-a fost niciun amuzament pentru că în aprilie 1893 au fost inundații de pe urma cărora Capitala a avut de suferit (la 26 aprilie Bucureștii au fost sub ape). În aceste condiții Carol va cere ca sărbătorirea zilei naționale să se limiteze doar la serviciul religios și la parada militară. Banii care s-au economisit astfel au fost folosiți pentru sinistrați.

Este aceasta o perioadă în care Ferdinand trimite multe scrisori soacrei sale. Scrisori în care nu încetează să laude comportamentul Mariei. „În general este mereu aceeași și mereu veselă față de mine și treptat se împacă cu situația ei și privește viitorul cu bucurie. Față de lume nu lasă să se vadă nimic din starea ei și este mereu amabilă și zilnic câștigă tot mai mult inimile oamenilor”. Pentru a cunoaște mai bine lumea în mijlocul căreia și ei trăiau organizează ceaiuri la care invită mai ales doamne. Unele din acestea îi și plac foarte mult și în jurnalul ei Maria le invocă adesea.  Organizează, de asemenea, dineuri mai restrânse. În primele luni tinerii insurăței nu se duc la Sinaia. Nici anotimpurile nu erau propice, nici starea de sănătate a Mariei nu îndemna la călătorii. Ferdinand se duce la Iași. Pune o piatră fundamentală la Universitate. Ferdinand nu se bucură precum o face unchiul său Carol de astfel de ceremonii. Le descrie cu ironie. Mersul cu trenul îi place. E un mers pe noua linie ferată care străbate o parte foarte frumoasă a Moldovei  trecând prin „splelndide păduri seculare”, printre „minunate văi înflorite”. La gară „o primire colosală cu multă gălăgie și încă și mai multă lume în frac ; pe cei mai mulți nici nu-i cunoșteam”. „A fost o festivitate frumoasă, îi scrie  Ferdinand fratelui său:  doar că soarele ardea îngrozitor, iar cuvântările pe care a trebuit să le țin sau să le ascult nu au avut darul să mă răcorească niciun pic. Asta a durat cam o oră, după care am făcut o vizită mitropolitului Moldovei…,  un moșneag fără prea multă cultură,  dar destul de instruit, nu vorbește decât românește și este teribil de încăpățânat în sensul că eu mă cert în continuu cu el, este mereu nemulțumit de tot, în fine un om cu care este greu de trăit, dar cu toate acestea este destul de manevrabil când îl abordezi ca pe un copil și îi lauzi seminarul, pe care pretinde că l-a făcut el însuși, dar care a fost construit cu banii statului. După această vizită care a durat aproape trei sferturi de oră, m-am dus, firește, tot timpul însoțit de președintele de Consiliu, Lascăr Catargiu, un om îngrozitor de plicticos, la un banchet de 170 de invitați oferit de primăria Iașului. Unul din acele prânzuri de oraș de provincie care a debutat cu zacuscă, fripturi de porc necomestibile, caviar, despre care nimeni nu mai știe de când datează, sardele în ulei rânced etc…, dar pe care bunii ieșeni l-au devorat cu mare plăcere în mai puțin de o oră și jumătate, restul nu era prea rău, în fine după ce am stat vreme de două ore și jumătate ne-am ridicat ca să facem un scurt cercle. Alături de mine mitropolitul, care vorbește puțin și domnul Catargiu care vorbește și mai puțin. Din fericire vizavi se afla ministrul Cultelor, un tânăr foarte instruit și foarte, foarte inteligent, care, sunt sigur că o să-ți placă foarte mult (era vorba, desigur, de Take Ionescu). N-au fost decât șase toasturi pe care le-am pregătit dinainte, altminteri am fi contat pe vreo duoăsprezece. După masă am mai vorbit câteva minute și pe urmă a început un turneu de vizite în diferite școli care au durat cam șase ore; la ora șapte am plecat și am ajuns la București luni dimineața, chiar la micul dejun” (plecase sîmbătă seara). Făcuse un drum pe care îl făceau navetiștii Iași-București și atunci, la 1893 și după aceea și îl fac și astăzi. Pentru Missy a fost prima dată când fusese departe de Nando. „Ea ar fi vrut să mă însoțească, dar ar fi fost prea mare oboseala”.

Pentru tinerii căsătoriți o veste bună: se termină lucrările de la Casa Pădurarului, de la Sinaia și, în aceeași zi reîncepe reconstrucția Cotrocenilor.  Ferdinand e bucuros că „lui Missy îi merge, slavă Domnului, cât se poate de bine și se bucură de aerul tare și proaspăt al Sinaiei”. Și „de altfel și mie îmi merge la fel”. Alături de ei vine și Ducky, sora lui Missy și bucuria acesteia este cu adevărat foarte mare. Se duc împreună la Urlătoare, la Bușteni, la Predeal, Poaiana Țapului, Poiana Stânii. Cele două tinere împart premiile celor mai buni țintași din batalionul lui Ferdinand. La Peleș au ca invitați pe regina Natalia, soția lui Milan Obrenovici al Serbiei. Ea era româncă de origine, fiica unui colonel din Basarabia, Petre Keșcu și al Pulcheriei Sturdza. Cunoscând-o cele două fete au văzut și cum trece istoria pe lângă ele. Căsătoria Nataliei cu Milan avusese loc în octombrie 1875, divorțul 12 ani mai târziu. Fiul lor, născut în 1876, ajunge rege în 1889 și este asasinat împreună cu soția sa Draga Mașin la 29 mai 11 iunie 1903, în timpul sângeroasei lovituri de stat care înlătură familia Obrenovici de la putere în Serbia. Ca oaspete al lor la Sinaia îl au și pe Lecomte de Nouy, arhitectul francez invitat de Carol I și angajat de el pentru a restaura câteva din cele mai reprezentative  lăcașe de cult din România: biserica Trei Ierarhi și Sf. Nicolae Domnesc din Iași, biserica Curtea de Argeș, biserica Sf. Dumitru din Craiova, biserica Mitropoliei din Târgoviște. Opera sa reparatorie a fost controversată, dar s-a făcut. Multe altele mai puțin controversate au rămas doar pe hârtie.

Mariei îi place tatăl lui Ferdinand. I se pare inteligent, cult, modest, de un admirabil altruism, un excelent cunoscător al artei. Despre Antonia, mama lui Ferdinand, nu are aceleași bune păreri. I se părea că trăiește într-o cochilie înconjurată de prejudecăți religioase, de reguli și formule. Nici unchiul lui Ferdinand, Carol, regele României, nu-i face o părere prea bună. Nici regina Elisabeta, pe care logodnicii o văd la Segenhaus. Așteptau să-i cunoască mai bine.

Prilejul de a-i cunoaște  se ivește după căsătoria tinerilor principi, de la 10 ianuarie 1893 și așezarea lor în țară. În desfășurarea tuturor acestor întâmplări eveniment din viața lor, Maria scrie despre sine că  era „o nevinovată mică, prostuță, cu un căpșor plin de visuri și iluzii. Plină de elan, dar dezarmată și nepregătită am pornit în viață”. Și mai departe: „Așa am pășit pe drumul spinos, bogat în capcane al destinului meu. Și nimeni nu m-a pus în gardă: Fii atentă! Și nimeni nu mi-a explicat că această viață nu este un vis, ci realitate  palpabilă, amară”. Senzația pe care o are cititorul cuvintelor sale de peste timp e că tânăra prințesă se …Eugen Wolbe vede deosebirile temperamentale dintre Maria și Nando, dintre „omul datoriei, zgârcit la vorbă, mereu serios, mai degrabă înclinat mai                       

spre melancolie decât spre seninătate sufletească” și „copila mondenă, vorbăreață, lăuntric liberă, o ființă fericită în frumusețea ei triumfătoare, o ființă, încă neîmpovărată de rigorile vieții și responsabilității”.

Regele, plecat din țară, e mereu informat de Ferdinand de ceea ce se întâmplă în familie, dar și în general. „Pot să-ți dau cele mai bune vești despre noi, îi scria Ferdinand la 24 august 5 septembrie. Missy este mereu fericită și se bucură de șederea lui aici, cât e ziua de lungă sunt împreună”. Îi descrie desfășurarea sărbătorii Adormirea Maicii Domnului sau Sfânta Maria Mare din 15 august, care s-a făcut la Sinaia împreună cu așezarea pietrii de temelie a Spitalului, la Izvor, pe platoul de pe malul drept al Prahovei. Lume multă, circa 5000 de oameni. Se răcește vremea (și Ferdinand dă temperaturile) și nu mai vine la Sinaia tatăl Mariei. Se anunță însă venirea Mariei de Coburg, împreună cu celelate două surori ale Mariei. Firește toți veneau în așteptarea pruncului regal pe care trebuia să-l aducă pe lume Missy. Veneau și Monson și baronul Mongden. Ferdinand nu știa dacă vor veni și un medic englez, Blayfair, cu bona. El făcuse odată o întrebare, dar nu-i dăduse nimeni niciun răspuns. Nu se considerase că chiar era necesar. Îl mai informează pe Carol de tot felul de alte lucruri: la Casa Pădurarului se montau ferestrele, lucrurile trimise de Brauer au fost așezate acolo unde s-a stabilit.. Ferdinand părea a fi un administrator al lui Carol I. Ori el era ceva mai mult sau trebuia să fie mai mult, cum nu înceta să i-o spună mereu Maria, soția sa, tot mai enervată de obediența soțului ei față de regele Carol. Tensiunea din sânul familiei lui Ferdinand de aici pornește. Și de aici se va tot accentua.

Ferdinand nu știe să se pună în evidență cum o făcea unchiul său, Carol I. Nu scrie memorii, nu are o corespondență activă. Unchiul său e alt gen. În 1893 el nota: „Mă întreb cum ar fi fost configurația Europei dacă eu n-aș fi venit în România.  Această aserțiune sună ca o trufie (chiar era n.n), dar eu sunt convins că destinele popoarelor depind adesea doar de un singur om, care este, în acest caz, unealta lui Dumnezeu”. A fost Ferdinand „unealta lui Dumnezeu”? Din nou ne vin în  minte vorbele unchiului: „poate și altcineva ar fi putut să preia această misiune și ar fi  putut să o ducă la capăt cu mai mult succes, dar mă întreb dacă ar fi avut răbdarea și tenacitatea să ia asupra lui toată osteneala și munca și să suporte toate luptele și adversitățile. O întreprindere atât de grea depinde adesea mai mult de temperament decât de capacitate”. Cu delicatețe, calitate de mare preț a nepotului, Ferdinand ar fi răspuns: „Eu cred că toți socotesc că, dacă sunt rege, eu nu am sensibilitate. Nu e oare curios că nimeni, nimeni nu pare să gândească că sunt și eu om din carne și sânge ca toată lumea?”

Ferdinand nu era un bărbat frumos. Elena Văcărescu, iubita sa, îl putea vedea astfel: „blond, înalt și subțire, cu ochii albaștri și visători, cu un zâmbet care apărea  arareori, cu buzele pline de freamăt și mâini minunate… chipul lui gânditor se lumina și sângele îi îmbujora tâmplele și obrajii. O mustăcioară aproape nevăzută îi umbrea ușor gura”. Despre iubit doar de bine, cât durează iubirea (în cazul Elenei Văcărescu a durat toată viața). Și profesorul său de limba română, Vasile Păun, îl vede într-o ipostază mai mult decât binevoitoare: „bălai, înăltuț și subțirel la trup, cu ochii albaștri închiși, foarte blânzi, cu nasul arcat…, cu tipul plăviț, gânditor și vesel, totodată, al germanilor din Sud, Alteța sa Regală este icoana vie a flăcăului desăvârșit la chip și la făptură…” (portret din 1889). Am zice un portret firesc făcut de unul care i-a fost profesor timp de aproape șase ani, desigur intermitent.  Cercetând fotografiile de epocă, Hannah Pakula nu are deloc aceeași părere: „prințul Ferdinand s-a născut cu urechile clăpăuge, părinții săi instruind-o pe doică  să le lege spre spate cu feșe când era bebeluș. Remediul nu a dat rezultate. Cât a trăit, urechile lui Ferdinand au fost în unghi drept în raport cu fața sa, făcând din el un model dificil pentru fotografii de la Curte și o țintă ușor de ridiculizat. Exceptând acest lucru și picioarele prea scurte, în comparație cu trunchiul, era considerat un tânăr prezentabil, deși destul de lipsit de grație”. Înfățișarea lui a avut mult de suferit în 1897, când s-a îmbolnăvit de o dublă pneumonie și un atac de tifos și când a fost la un pas de moarte. Trei medici, Jean Cantacuzino, Ch. Buicliu și W. Kremnitz au fost tot timpul lângă el și boala a fost dovedită. Dar a lăsat urme vizibile în înfățișarea prințului. Nu mai era de recunoscut după mărturisirea principesei Maria și a Marthei Bibescu. Dacă se compara imaginea sa cu aceea a Mariei, ființă strălucitoare, probabil cea mai frumoasă prințesă a Europei de atunci, toată o lumină, disproporția era mare, mult prea mare. Întotdeauna când apăreau în public, Ferdinand era soțul ei, nu ea soția lui. A fi soțul principesei era cu adevărat un rol deloc ușor de jucat.

Pregătirea intelectuală a lui Ferdinand era de invidiat. Dintre regii noștri el e cel mai învățat. Urmase cursurile gimnaziale și liceale la școala publică, nu cu profesori chemați acasă. La școală se ducea „nu în trăsură, ci, fie vremea cît de rea,  pe jos, îmbrăcat simplu, iarna fără mănuși și vara fără umbrelă de soare; supus acasă la disciplina militară, sculat la șase dimineața și băgat într-o baie rece, la aceeași temperatură tot timpul, hrănit negreșit mai bine decât un spartan, dar destul de frugal, dus la biserici în toate duminicile.., ținut departe de toate petrecerile care i-ar fi umplut mintea numai de lucruri sterpe, obișnuit a dispune numai de sume foarte neînsemnate de bani, dați lunar, cheltuiți cu rost pe lucruri trebuincioase și justificați până la cel din urmă phening; priveghiat apoi de ochii neîndurați a doi pedagogi, unul civil și celălalt militar, departe, departe de sânul familiei,… deprins, în sfârșit, a auzi repetându-se des cuvintele de aur ale moșului său, A.S. Principele Carol Anton: Nu- i destul că v-ați născut principi, trebuie să munciți ca să dovediți că vă meritați titlul vostru”. Terminase liceul în 1885, remarcându-se la examenul de absolvire la latină, la germană, la matematică, religie, istorie, franceză și geografie. Devine, după bacalaureat, elev al Școlii militare de la Kassel. Doi ani mai târziu, în 1887, se înscrie la mai multe cursuri ale universităților din Leipzig și Tubingen. E preocupat de economie politică, finanțe, botanică, și drept roman. Îl atrag lecțiile lui Schonberg, la economie politică, ale lui Wach, la drept penal, ale lui Wund, la filosofie. Primește astfel o pregătire multilaterală. Așa va fi principele Ferdinand, cunoscător în cele mai diverse domenii, surprinzându-i pe toți cu varietatea pregătirii sale. Desigur, o pregătire sumară. Nu se poate spune că e atras de ceva anume, că avea cu adevărat un talent anume. Avea însă acea cultură care cuprindea esența a toate câte se știu și care aducea cu ea înțelegerea vieții și a lumii.  Nu va face niciodată paradă de variatele sale cunoașteri. Pentru că principala trăsătură a firii lui Ferdinand era timiditatea. La 1 noiembrie 1914, la câteva zile după înscăunarea sa ca rege și a Mariei ca regină, ei se duc să ia ceaiul la Mogoșoaia Bibeștilor. În albumul de invitați Ferdinand semnează primul pentru că așa îl rugase regina Maria. Semnează cu semnătura lui ornată și frumos construită. Adaugă și nn R. ca să fie Ferdinand Rex. Martha Bibescu, gazda sa, se bucură și îl întâmpină cu vorbele cu care Pilat l-a prezentat mulțimii pe Hristos: Ecce Homo!. Regina Maria se uită la iscălitura lui și observă: „Now you are a king,  you must dot your i’s”.Aceasta a și fost relația de cuplu Ferdinand- Maria. Soția și-a criticat tot timpul soțul pentru că făcea sau nu făcea un lucru sau altul. Într-o vreme de multe și profunde transformări, o vreme care așează poporul român dintr-o Românie Mică într-o Românie Mare un personaj mai plin de energie și mai plin de repede decizie era de dorit. Dar Ferdinand vrea să se confunde cu personajul evocat de el în 1913, la dezvelirea monumentului lui Barbu Știrbei, domnitorul Țării Românești între 1849-1953, 1854-1856: „Patriotismul nu stă în cuvântări  sonore și pompoase, ci în lucrări sitematice și de lungă răbdare.”

Castelul Krauchenwies