Expresii precum: „aș vrea să-mi smulg inima pentru a ți-o trimite”, „gândurile și sufletul meu sunt mereu la tine. Fii binecuvântată” trădează deopotrivă sentimentele lui Ferdinand și hotărârea tânărului prinț de a rămâne alături de iubita lui. Oare era de așteptat o altă dramă a la Meirling? Pentru că exaltarea Elenei era și mai mare: „Voi plânge în fiecare dimineață, o simt, în fața zilei lungi care trebuie să treacă fără tine, lungile ore care trebuie să treacă fără tine, lungile ore în care eu nu pot să mă dezobișnuiesc de a te aștepta, soarele meu, unicul meu, unicul meu amor… tu singur, tu ești gândul pe care se odihnește sufletul meu, tu ești viața mea… Mă gândesc la tine, duc o viață de rugăciuni, de visuri și de încredere, mă ridic, cred în tine, te ador, te binecuvâtez… tu ești viața mea, tu ești lumina mea, simt că tu nu mă vei uita”. Îi evocă „gurița ta mică și atât de dulce”.
Într-o altă scrisoare, tot nedatată, dar cu siguranță din acest timp, îl atenționază pe Ferdinand de faptul că asupra lui se va exercita o mare presiune pentru ca el să dea o renunțare scrisă la dragostea lor. „Of, vei avea curajul să te opui? Gândește-te că o slăbiciune din partea ta mă va ucide. Nando, Nando, ascultă strigătul inimii mele dezolate”. Îi scrie că s-au dus mulți la rege și i-au spus că n-o iubește sau că va înceta s-o iubească. „Gândește-te la situația în care o pui pe regină dacă tu confirmi acest lucru cedând că doar ea singură a vrut această căsătorie. În ochii întregii Europe vei trece un om inconsecvent”.În ceea ce o privește: „voi fi vitează atâta timp cât mă vei susține”. Împotriva ei era înverșunat regele. „Cine ar fi crezut, se întreabă ea, că regele se va întoarce atât de puternic contra noastră?” E. Văcărescu confirmă ceea ce atunci se știa, dar mai pe urmă s-a uitat, că regele inițial nu fusese împotriva legăturii dintre Ferdinand și Văcărescu. Și doar după ce a văzut reacția unanimă și hotărât exprimată a oamenilor politici români a schimbat și el atitudinea. Acum i se cerea, în primul rând de rege, să plece din țară. Dar nu toți îi cereau plecarea imediată. E. Văcărescu vorbise cu N. Blaremberg și acesta se pregătise să facă o interpelare în parlament. „Regele știe acest lucru și este foarte neliniștit”. Are senzația că „țara începe să se miște în favoarea noastră… mai mult de jumătate din toată lumea este sigură că tu n-ai să mă abandonezi pentru că ești neamț, deci cinstit”. Este apoi atitudinea reginei, indignată de „ticăloșiile” celor care vedeau în dragostea Elenei Văcărescu doar o intrigă pentru a ajunge la tron.
„Trebuie să iubești, să suferi mult, Tagi al meu adorat, Mocuță, Mocuță, salvare a sufletului meu. Te iubesc, te iubesc și asta mă întărește clipă de clipă să simt acest lucru…
Pe acest fundal de iubire reciprocă, declarată de ambele părți, opt zile după ce Ferdinand ajunge la Sigmaringen, la 30 iunie 12 iulie 1891, el îi trimite o scrisoare lui Carol I. „…În răstimpul celor opt zile de când sunt aici, am răsucit în capul meu chestiunea pe toate părțile și în cele din urmă am ajuns la concluzia că rațiunea este cea care trebuie să-i poruncească inimii, și că acolo unde este vorba de liniștea țării mele trebuie să renunți la orice considerent sau preferință de natură personală, dacă vrei să te dedici cu totul misiunii pe care ți-ai ales-o: să pui lucrurile pământești mai presus de cele spirituale este o nedreptate și un păcat, așa că sunt ferm hotărât să aduc țării care mi-a oferit încrederea ei cel mai greu sacrificiu personal și sunt ferm convins că în aceste condiții agitația se va potoli; în această chestiune sunt gata să fac tot ce îmi va cere țara, chiar și să mă căsătoresc cu altcineva. Oricât de mare va fi lupta pentru a înăbuși glasul inimii, la fel de mare trebuie să fie după aceea și mulțumirea pe care o voi simți, iar țara trebuie să vadă din hotărârea luată de mine cât de mult o iubesc și dacă Helene Vacarescu mă iubește cu adevărat, atunci și ea trebuie să înțeleagă și să respecte contextul care m-a determinat să fac acest pas”. E de închipuit ce efect a avut această scrisoare asupra Elenei Văcărescu, dar și asupra reginei Elisabeta! Cu atât mai mult cu cât Ferdinand le scrie la amândouă și încearcă să le convingă de imposibilitatea de a face altfel, „în pofida anumitor declarații pe care le-am făcut în mod nechibzuit, în primul moment de entuziasm al iubirii mele juvenile”. Ferdinand merge și mai departe și cere iertare regelui Carol pentru că i-a făcut ceasuri amare și promite repararea lucrurilor.
La 16 28 mai 1892 Ferdinand îi scria lui Carol I de la Sigmaringen că a cunoscut-o pe Missy mai îndeaproape și „îmi place tot mai mult pe zi ce trece, este într-adevăr cu totul fermecătoare” A vorbit mult cu mama ei, lângă Munchen. Ea i-a declarat că nici iubirea ei nu este mai prejos. Ferdinand n-o găsește deloc prea adolescentă, prea copilăroasă. Pleacă cu ea la Postdam. De aici îi scrie regelui că s-a hotărât să vorbească despre Missy ca despre mica și iubita lui logodnică. „Trebuie să mă socotesc cel mai fericit om de pe pământ. Zilele petrecute la Munchen au apropiat inimile noastre și ieri, la dineul de după paradă, mătușa m-a întrebat dacă vreau să vin până la ea, unde… am stat ceva vreme… Am stat ceva vreme singuri și fără multe cuvinte, ce pot să-ți mai spun ne-am pomenit unul în brațele celuilalt. Abia pot să realizez ce s-a întâmplat, așa de repede a mers totul și s-a decis norocul meu”. Era 21 mai 2 iunie 1892. Ferdinand simte nevoia să rețină această dată. „Mica mea Missy pentru mine ea este, firește, ființa cea mai desăvârșită, ea este aproape un copil și totuși atât de rațională pentru vîrsta ei și o nepoată mai drăguță nu ai fi putut să-ți dorești”. La supeul de pe pfaueninsel (Insula păunilor) Wilhelm al II lea, foarte binevoitor cu cei doi tineri,a ridicat paharul în sănătatea lor ca proaspăt logodiți. „ O bucurie care sporește și mai mult fericirea mea este gândul, că după îndelungi strădanii și speranțe s-a împlinit dorința de suflet a iubiților noștri români și eu sunt ferm convins că mica mea logodnică va cuceri de la bun început toate inimile, așa cum, a cucerit-o și pe a mea. O fiică atît de îndelung și aprig dorită nu poate aduce țării decît noroc”. Se duce cu Missy și mama ei la Coburg, de aici la Sigmaringen. Iscălește „mereu al tău nepot ascultător și devotat și peste măsură de fericit”.
Și iubirea atât de puternic invocată de la stejarul din Sinaia? „Nando al meu eu visez în continuu la tine, îi scria Elena Văcărescu la 28 iunie/ 10 iulie 1891, drag suflet al sufletului meu care îmi dai atâta bucurie încât imansa mea nenorocire îmi devine aproape suportabilă. Dragule, dragule cum mi-e dor de tine, toate celelalte sentimente dispar în fața acestuia. Te revăd, îmi pun capul ostenit pe inima ta și ridicând privirea văd ochii tăi, ochii tăi iubiți care îmi dau lumină și dragoste. Sunt atât de epuizată acum, nu mai știu cu să mă hrănească. Vreme de nouă zile n-am pus gura pe nimic și simplul fapt de a înghiți îmi provoacă o durere atroce”. La 18 39 iulie îi scrie că regele i-a cerut sî plece. „Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu știe, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ți-am sucit mințile și că tu ți-ai dat seama tot timpul de acest lucru, nu-i așa?… Mi-au luat totul, reputația, dragostea mea mai puternică decât viața, iar regina, regina este împietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele la fel de crud și de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit și l-am slujit cu credință”. Ei nu i se spune decât „demoazela aceea”. „Regina și cu mine suntem vinovate de toate”. Împotriva ei și a celor care o susțin crede că e pornită o companie de insulte. Miniștrii vor s-o înlăture cât mai repede pentru că le e teamă că se va crea în țară un partid care o va apăra pe Elena Văcărescu. Ea e considerată un instrument al intrigilor rusești pentru a distruge țara. „Nando!, vor să ne înece acum pentru că nava de salvare se vede deja. Tergiversează, îl sfătuiește ea, nu te pronunța, desfășoară formidabila ta forță de inerție. Nu vorbi nici măcar că vrei să renunță la tron. Nu trebuie să intre în dicuție așa ceva”. Ea e conștientă că trebuie să plece, totuși. Fără să știe dacă se va mai întoarce, dacă i se va permite să rămână lângă regină, „care nu renunță la ideea de a se despărți de mine nici măcar pentru câteva zile. Ce dramă au mai făcut acolo din delicioasa noastră idilă!” Elena Văcărescu încerca să prelungească momentul definitivei despărțiri. Care, după plecarea lui Ferdinand la părinții lui, era evidentă. Elena Văcărescu privea în fiecare zi inelul dăruit de Ferdinand ca inel de logodnă. „Îți trimit sufletul meu, îngerul meu mult iubit, este mereu lângă tine. Dragostea noastră a înflorit ca o floare în care au fost sădite semințe magice”. Elena Văcărescu nu crede că Ferdinand a fost cel care a scris epistolele prin care el se dezicea de ea. „Nu, nu mâna ta mândră a fost aceea care a semnat aceste acte dezonorante și odioase, nu mâna ta ale cărei dragi contururi le-am sărutat de atâtea ori cu dragoste și încredere. Nu, când mă gândesc că regele a avut oribila, îngrozitoarea idee de a face să sufere o tânără fată care nu este cu nimic vinovată, atrocea și eternă umilință a acelei scrisori în care tu renunți la mine sau ai declarat că ai fost indus în eroare de mine”. Elena Văcărescu știe că Gh. Grigore Cantacuzino ar da șase sute de mii de franci rentă fiicei sale, dacă Ferdinand ar lua-o de soție. Deci nu este vorba că (românii) se opun ideii ca o româncă să fie soția ta, ci se opun ideii ca eu să fiu aceea, împotriva mea se îndreaptă totul”. Nu există nicio mărturie în acest sens. Și e greu de crezut că Nababul ar fi avut o astfel de inițiativă, tocmai el care era un păstrător al valorilor aristocratice românești.
Mai curând, crede Elena, „vor să te omoare din punct de vedere moral, pentru a te face demn să trăiești în turpitudinea lor.”
Ferdinand a renunțat cam repede la ideea căsătoriei cu Elena. „Atât de indecent de repede a renunțat!”, se întreba regina Elisabeta? Să fi fost rațiunea, sentimentul datoriei, dorința de a nu dezamăgi, conștiința că doar sacrificiul sentimentelor personale poate satisface interesul țării? Probabil toate acestea. Fratelui mai mic, Carl, îi scria că totul îi părea acum, după ce relația lor a încetat, „ca un vis lung din care abia acum m-am trezit, mai bogat în experiențe și nu știu de ce mă simt dintr-o dată mai bătrân, dar, plin de putere, voi remedia toate neajunsurile acestui episod”. Se împacă cu ideea că a fost până la urmă o experiență necesară. „Așadar este doar o marionetă, un nimic?, simte nevoia Elisabeta să-i reproșeze soțului ei? Ce ai de gând să faci cu el mai departe?. Chiar și tu însuți îl disprețuiești pe cel care se frânge ca o trestie în mâinile tale… De dragul asigurării unui tron mizerabil, în a cărui stabilitate n-ai crezut niciodată, calci în picioare trei oameni care te-ar fi făcut fericit…. Mult mai bine ar fi fost pentru el (Ferdinand) dacă s-ar fi înpușcat așa cum avea de gând. Nu cred că mă mai pot uita în ochii lui după ce am fost martoră a iubirii sale sfinte și a jurământului pe care l-a rostit… Sunt atât de indignată împotriva lui, împotriva părinților săi, împotriva ta, încât nu mai am decât o singură dorință, să mă refugiez în cea mai deplină singurătate și uitare, căci nu mi-a mai rămas nimic, nici măcar talentul care înfruntase toate furtunile”. De observat că regina avea o bună părere despre sine, mai cu seamă despre talentul ei literar pentru că la acela face referire atunci când se întreabă cu ce a mai rămas.
La începutul lui august 1891 se duce în Anglia. Face o vizită lui Queen, desigur. Nu e clar de ce „în cel mai strict incognito, dacă este posibil”. Dar nu pentru această vizită la regina Victoria se duce în Anglia. Se duce, după cum și spune într-o scrisoare către Carol I, „ca să văd ceva”. Acel ceva erau fetele Mariei de Edinburgh. E sigur că o să fie mulțumit de ceea ce va vedea pentru că se grăbește să-i scrie unchiului său chiar înainte de a ajunge în Anglia. „Acum încă ceva care mi se pare de cea mai mare importanță. Nu cred că aș putea să mă reîntorc în România fără să fiu măcar logodit. Tata mi-a spus că nici el nu ar accepta așa ceva. Deoarece nu se vrea nicio austriacă și nici o catolică, atunci, după umila mea părere, cea mai bună este mica Edinburgh și cred că acest lucru se poate aranja cu ocazia manevrelor și trebuie să acționăm cât mai repede cu putință”. Nu numai că Ferdinand e de acord cu sfârșitul poveștii sale cu Elena Văcărescu, dar chiar dă sfaturi de cum ar trebui să se procedeze pentru a grăbi acest sfârșit: „consider că este imperios necesar să plece de lângă mătușă, care c timpul va judeca lucrurile cu siguranță mai cu calm. În acest caz trebuie să se procedeze aproape în stilul iezuiților și să ne spunem că scopul scuză mijloacele; la urma urmei, chestiunea aceasta trebuie să se termine o dată și o dată”. Hmm… Carol I trebuie să se fi bucurat strasnic citind aceste îndemnuri pe care cu 10 zile mai înainte nu și le-ar fi închipuit. În fapt, chiar se bucură. În jurmalul său notează: „frumos. Scrisoare de la Nando, care îm declară că renunță definitiv la pasiunea lui. Vrea să participe la manevrele de toamnă”. Se bucură și fratele său, Leopold. Carol scrie în jurnalul său: „scrisoare de la Leopold, care este satisfăcut că Nando a renunțat, acum trebuie să-l căsătorim. Edinburgh”. Nando îi scrie și reginei Elisabeta. Nu știm conținutul scrisorii, doar îl bănuim.o scrisoare de regrete pentru ceea ce se întâmplă. De la Elisabeta, ajunsă la Veneția la 6 18 iulie, nu are vești bune. Doar proaste, despre boala ei. Și acelea îi sosesc cu întârziere. „Este înnebunită din cauza renunțării lui Nando. Le pays se sulevera contre nous. Starea lui sufletească deplorabilă…”.
Din Sinaia si apoi de la Venetia, Milano, Paris, Elena Văcărescu nu înceta să-și clameze dragostea ei pentru tânărul principe. „Ah! Căpitane drag, te ador, te ador în tîcerea ta elocventă în modul superior în care stai rezervat. Tu ești omul pe care trebuia să-l întâlnesc pentru a crede în forța binelui și a o face să acționeze în vreme ce forța răului se agită în jurul meu. Tu ești îngerul meu, viața mea, lumina mea, tot ce sunt. Credința în tine mă face la fel de puternică, ca o rugăciune ascultată de Dumnezeu și pentru că eu cred în tine; mă rog și sunt consolată. Îți voi trimite poezii și descrieri poetice ale Veneției. Spune-mi dacă așa ceva nu te plictisește…”. Ferdinand, dacă nu-mi scrii multă vreme la Veneția vom fi triste, dar calme… Cum îi mai merge scumpului meu? Aș da tot soarele și tot ceea ce el face să înflorească pentru a îmbrățișa părul tău blond. Când bunul Dumnezeu va binevoi să ne aducă din nou împreună va fi sărbătoare, sunt sigură, chiar și în ceruri, iar lucrurile de pe pământ cele care ne-au făcut să suferim, vor dispare sau vor păli în depărtări de strălucirea fericirii noastre. Dacă ai putea ca în timpul absenței noastre să revii pe lângă rege la Sinaia, l-ai putea convinge de multe lucruri fără a te lăsa tu convins de contrariu. Vei rezista la toate presiunile și prezența ta ar fi poate utilă… Tu ești abil și perspicace, tu știi când să tergiversezi și când să găsești momentul favorabil. Și de altfel Dumnezeu ne îndrumă. El înțelege și decide. Eu nu vreau să mă las antrenată de dorința mea nebunească de a te vedea, dorință care mă copleșește. Mă las mîinilor tale binecuvântate. Știi că te iubesc, că am suferit și că te voi iubi mai presus de orice, în fiecare zi tot mai mult”… Și, în aceeaș scrisoare: „Scrie-mi repede. Sunt o epavă când n-am nicio veste de la tine. Mocuță ești adorabil, dragostea mea, am motive, multe motive, să te iubesc atâta. Îngrijește-te dragule și revino-ți la condiția de gigant care smulge toate ierburile rele ce ne închid drumul”… Ce oare a determinat această schimbare de atitudine, și mai ales o schimbare atât de bruscă? Ferdinand nu e totuși Casanova. În scrisorile lăsate de Ferdinand nu se întrevede un răspuns. Nici în alte pagini rămase.Întâlnirea cu Maria a jucat un rol esențial. Maria i-a plăcut de cum a văzut-o.. A fost chiar une coupe de foudre. Cunoscând-o Ferdinand și-a dat seama cum o femeie poate într-adevăr să comunice frumusețe, inclusiv fizică (ceea ce Elena nu-i oferise). Și-a dat seama și de faptul că această frumusețe e lângă el, e a lui, bașca să întindă mâinile amândouă și s-o prindă în brațe. Pe măsură ce această senzație crește în el, imaginea Elenei se duce, dispare. De la Londra pleacă spre Breslau pentru o zi. Se duce seara la teatru. Și ochii lui caută tot frumusețe în jur. Numai frumusețe. Vede pe scenă câteva actrițe mai în vârstă. N-are nicio milă pentru vârsta lor. Ele sunt „muieri bătrâne și scârboase (care) țopăiau încoace și încolo și croncăneau cu niște voci răgușite. În tot localul nu găseai nicio singură figură drăguță”. „Eu îmi încep din nou viața de călugăr, să sperăm că n-o să dureze prea mult. Cine știe, poate de Crăciun dorințele mele s-ar putea împlini. Dacă vrea Dumnezeu, iarna viitoare va fi ceva mai plină de viață și nu mai ești atât de singur când stai împreună cu femeia iubită” 114. Sunt rânduri pe care le scrie de la Sinaia fratelui său Carlo. E de observat că, deși întors în peisajul și atmosfera Peleșului, până nu demult și ale Elenei Văcărescu, iubita lui, Ferdinand nu mai are nicio amintire despre ea. Nici o amintire suficient de puternică pentru a fi evocată. Unchiului său Friederich von Hohenzollern, nici lui nu-i pomenește nimic de Elena. Îi pomenește însă de Maria, cerându-i o fotografie de-a ei pentru regele Carol. Lui îi povestește că iarna următoare va fi la Coburg și va fi căsătorit. „Aici în țară această căsătorie este cel mai dorit lucru imaginabil”.