S-a mai incheiat o editie – a XII-a – a Festivalului National de Teatru, (re)botezat, de doi ani incoace, “I.L. Caragiale”. Spectacolele selectionate au venit, au placut (sau nu) si au plecat, dezbaterile si colocviile s-au terminat, spiritele agitate s-au (mai) calmat, spiritele senine si mai mult s-au inseninat (ori dimpotriva), organizatorii au rasuflat, criticii s-au dezumflat. Pe scurt, lucrurile si lucrarile teatrului au reintrat in normal. Au ramas doar vechile probleme ale festivalului – desigur, nerezolvate.
Cea mai grava ar fi aceea a statutului acestei manifestari de importanta nationala, care, asa cum am mai spus si cu alte ocazii, nu a devenit inca institutie; in consecinta, nu are autonomie financiara. Banii ce sosesc de la buget trec prin Ministerul Culturii si se “deruleaza” apoi prin UNITER, ARCUB, Teatrul National, ARTEXIM etc., adica prin institutia care, intr-un an sau altul, asigura organizarea efectiva a evenimentului; e usor de inchipuit ce inseamna asta intr-o tara precum Romania… Cel mai mic necaz – vadit din plin la editia din acest an – este intarzierea uriasa cu care ei ajung acolo unde trebuie; festivalul 2002 a fost pus pe picioare, practic, in trei saptamani! Desigur, faptul ca el totusi s-a tinut este o victorie a tenacitatii si puterii de munca (si de convingere) ale directorului-selectioner din acest an, criticul Ludmila Patlanjoglu, care, cu ajutorul unei armate de studenti-teatrologi, a facut nopti albe si zile negre la sediul UNITER, scriind invitatii, dand telefoane, trimitand faxuri, rugandu-se, certandu-se si iar impacandu-se cu felurite institutii si persoane. Pana la urma, salile s-au umplut si reprezentatiile s-au tinut in conditii (aproape) normale, dar… Dar nu ar fi fost mai firesc si mai bine pentru toata lumea ca pregatirile sa inceapa din vreme si, in consecinta, sa coste mai ieftin ca nervi, iritari, suparari si – inevitabil – greseli?
Caci greseli au fost – si nu putine -, iar a le trece cu vederea ar fi o politica de complezenta daunatoare cauzei comune care este, cu vorbe cam mari dar adevarate, binele teatrului romanesc. Greselile au inceput inca de la titulatura oficiala a festivalului, inscrisa pe felurite materiale publicitare: Festivalul National de Teatru Ion Luca Caragiale. Lasand la o parte absenta ghilimelelor (ceva gen Festivalul Iris), reproducerea integrala a numelui celui ce semna exclusiv I.L.Caragiale tocmai pentru a evita dezagreabila alaturare de silabe dovedeste nu doar cultura insuficienta, ci si suverana indiferenta fata de “patron”; si asta, chiar in Anul Caragiale si chiar sub egida forului suprem in materie de Cultura! Apoi, nu a aparut limpede criteriul dupa care unele spectacole au fost incluse in categoria numita, cam pompos, “Sectiunea oficiala”, in timp ce altele au figurat la aceea botezata, sprintar, “Teatrul de la miezul noptii – Independentii si tinerii creatori”; de pilda, Ingerul electric de Radu Macrinici, in regia lui Radu Afrim si produs de Teatrul Act (scena independenta) era la “oficiali”, in timp ce Alge… dupa Federico Garcia Lorca, regizat tot de Radu Afrim si produs de Teatrul “Andrei Muresanu” din Sfantu Gheorghe (scena subventionata) era la “independenti”… In fine, fara a mai intra in detalii, enumar: traducerile scandalos de aproximative, in franceza si engleza, din caietul festivalului, neinvitarea la spectacole a directorilor de teatre din tara, programarea tuturor spectacolelor, inclusiv a celor din provincie (cu o singura exceptie: Lectia de Eugen Ionescu, la Teatrul “Csiky Gergely” din Timisoara, regia: Victor Ioan Frunza), intr-o singura reprezentatie, la care au avut acces doar posesorii de invitatii, publicitarea cu totul modesta a evenimentului (macar teatrele unde s-au tinut reprezentatiile puteau fi un pic “pavoazate”) etc. – pentru ca exista si etc. Si totusi…
Si totusi festivalul a fost, in ciuda balbaielilor iscate, majoritar, din intarzierea cu care au sosit fondurile, un succes. Mai izbutite sau mai putin izbutite, spectacolele, indiferent de “sectiune”, au conturat o imagine in general reconfortanta a teatrului romanesc, caracterizat, la acest inceput de iarna al existentei sale, de o prezenta mai consistenta in repertorii a dramaturgiei autohtone (chiar daca unii au numarat aici, precum Pristanda al lui Caragiale, si steagul francez sub care a creat – totusi! – Eugen Ionescu…), de o infuzie masiva de inventivitate, gratie contributiei tinerilor artisti, si de o integrare armonioasa a miscarii (dansante) printre mijloacele sale specifice de expresie. Spectacole precum O noapte furtunoasa de I.L. Caragiale (TNB, regia: Felix Alexa), Pilafuri sI parfum de magar dupa 1001 de nopti sau Othello?! dupa Shakespeare (Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu, regia: Silviu Purcarete, respectiv Andryi Zholdak), Regele moare de Eugen Ionescu (Theatrum Mundi, regia: Victor Ioan Frunza), Gaitele de Al. Kiritescu (Odeon, regia: Alexandru Dabija), Flacara alba, flacara neagra (Dybbuk) dupa S. Anski (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, regia: David Zinder), Made in Romania (Centrul Cultural European sI Passe-Partout D.P., regia: Dan Puric), alaturi de cele deja amintite si de altele, despre care vom mai vorbi si altadata, au alcatuit o selectie reprezentativa si variata, incepand de la care se poate spera. Se poate spera ca, la anul, va fi si mai bine.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar