Mara Magda Maftei este autor și cetățean româno-francez, actualmente conferențiar universitar la Academia de Studii Economice din București. După o teză de doctorat susținută în 2007 în istoria gândirii economice (ASE), urmează o a doua teză cu titlul „Cioran și tânăra generație”, finalizată în 2009 și susținută în cadrul Universității din București. O parte a cercetării consacrate lui Cioran și perioadei interbelice a constituit subiectul unei cărți apărută în două ediții în 2009 și 2011 la Editura Contemporanul și a alteia apărută în 2013 la Editura l’Harmattan, Paris, „Cioran et le rêve d’une génération perdue”. Din 2008, autoarea este cercetător asociat al Centrului de cercetări Thalim (Théorie et histoire des arts et des littératures de la modernité XIXe – XXIe siècles), Université Sorbonne Nouvelle Paris 3. Colaborator permanent al revistelor literare Viața românească (2001 – 2008) și Contemporanul, autor unic a multiple articole științifice publicate în SUA, Canada, Franța, conferențiar invitat de-a lungul timpului în Liban (Kaslik), Brasilia (Sao Paulo), Irlanda (Galway), Turcia (Izmir), Canada (Québec) pe tema literaturii angajate (relațiile dintre literatură, istorie, doctrine, societate), autoarea are o carieră în domeniu de peste cincisprezece ani.
Partea III
3.
Ghiță se postase în fața ușii lui Nick încă dinainte ca acesta să își termine tura. Absența lui din Spital fuse așadar de scurtă durată.
Mirarea lui Nick nici măcar nu avusese timp să se manifeste. La ieșirea din cabinet aproape căzu peste valiza pe care Ghiță o ținea cu preciozitate la picioare. Îl bufni râsul:
– Cam scurtă șederea ta acasă Ghiță ? Nici n-am avut timp să mă dezmeticesc. Parcă te-aș fi văzut acum o secundă.
– Cred că aveați dreptate, domnule doctor, am nevoie de ajutor mai mult decât credeam. Nu mai găsesc singur drumul.
– Unii îl găsesc devreme, Ghiță. Alții niciodată. Așa că nu dispera. Nu ești chiar unicat. Am senzația că vrei să te muți în Spital, dacă mă gândesc la valiza cu care ai venit.
– Nici nu știu de ce am făcut-o. Din inerție. Mă gândeam la altceva. E goală pe dinăuntru. Ca și mine.
– Nu cred că e goală. Doar greșit ordonată. Din păcate, internările nu se fac decât dimineața, iar acum e ora șapte seara.
Ghiță nu reținuse decât două cuvinte: „din păcate”. Restul nu mai auzise. Viața lui se împărțise între două variante: „din păcate” și „avem plăcerea să vă anunțăm…”. Urmarea nu mai conta. Cel puțin în cazul primelor două cuvinte. Fața începu să i se crispeze. Nick o urmărea cum se strânge ca o prună uitată în copac.
– Dar am o soluție pentru tine !
Trăsăturile lui Ghiță întineriră brusc. Primăvara venise după toamnă.
– Îți propun să vii să dormi la mine acasă în seara asta. Nu locuiesc departe. Nu prea am cine știe ce mâncare în frigider, dar se poate rezolva.
Ghiță nu avea de unde să știe, dar Nick era și mai bucuros decât pacientul său. De-a dreptul fericit că nu va mai deschide ușa casei singur și mai ales, că și-a găsit în sfârșit un om cu care simțea că poate împărți multe.
– Nu vreau să vă deranjez, domnule doctor, zise Ghiță care devenise portretul umilinței.
– Nick. Ți-am mai spus că poți să îmi spui Nick.
– Încerc. Promit.
– Hai, vino cu mine. Mai am câteva vizite de făcut înainte de a pleca, dar termin repede, îi zise Nick, deschizându-i ușa biroului. Mă poți aștepta aici.
Ghiță se prelinse în încăpere ca un câine vagabond adăpostit peste noapte într-un palat. Se așeză pe scaunul din fața biroului, de parcă l-ar fi așteptat vreun examen de dat. Își plimbă ochii în toate direcțiile pentru a căuta parcă un detaliu de care să se agațe. Nicio fotografie, niciun indiciu personal. Doar un birou rece. Deloc particularizat. Îi era foame, îi era sete. În același timp începu să se obișnuiască cu senzația de foame. Cu capul greu, cu durerea ascuțită provocată de medicamente și lipsa suficientă a somnului. Nick se întoarse repede în birou, așa cum promisese și umplu încăperea cu veselia lui. Niciun fel de teatru. Era de-a dreptul vesel să-l vadă pe Ghiță, să vorbească cu el, să-l poată ajuta. Încerca să îl protejeze, iar Ghiță simțea acest lucru. O mantie invizibilă parcă îi fusese pusă pe umeri pentru a-l feri de ploaie. Și unul și altul erau bine în compania celuilalt.
Până la ieșirea din Spital, Nick nu se mai opri din răspuns la bună ziua. Ghiță reuși chiar să facă o glumă.
– Văd că sunteți cunoscut aici, domule doctor !
– Nick. Încearcă să îmi spui pe nume, te rog. Fiecare vulpe e șefă în vizuina ei. Trebuie să-ți fie foame. Ne oprim să mâncăm ceva.
– Nu, chiar nu vreau, insistă Ghiță, care puse și mâna între timp pe brațul lui Nick. Adică mi-e foame, dar nu vreau să mănânc în oraș. Pot mânca orice acasă la tine.
– Ți-e frică de oameni, de mulțime, insistă Nick, care știa că nu acesta e motivul real. Nu Frica îl determina pe Ghiță să se ascundă de ceilalți, ci lipsa de confort în prezența lor. Când nu ți-e bine, nu ai nevoie de mulțime.
– Nu mi-e frică, dar nu mi-e bine.
– Știu, îi răspunse Nick prompt punând mâna pe spatele lui Ghiță. Într-o zi va fi bine. Promit. Căderi există în viața tuturor.
Deja căldura mâinii de pe spatele lui începuse să îi facă bine.
– Eu sunt în cădere de când mă știu.
– Poate că nu vei mai fi într-o zi, îi răspunse Nick surâzând.
Ghiță întră cu jenă în casa lui Nick. Își postă valiza la ușă și după insistențele gazdei avansă spre sufragerie. Nick pregăti sandivișuri din resturile pe care le descoperi și el mirat prin frigider, și după ce cotrobăi prin dulapurile înțesate de sticle primite de la pacienți, alese una care i se păru mai deosebită. Vin roșu de Bordeaux.
– Francezii ăștia stiu să facă vin. Am ajuns să nu mai beau decât vin franțuzesc. Pe ăla românesc îl dau femeii de servici care îmi face curat in birou. Pleacă zilnic din Spital cu traistele pline. Are un soț care apreciază dărnicia mea. Să nu crezi că sunt snob, dar dacă vrei un vin de calitate, trebuie să fie musai franțuzesc.
Ghiță se așeză la masă în tăcere, de parcă ar fi fost la mănăstire.
– Vorbește-mi despre tine, Ghiță. Te poate calma să începi să îmi descrii câte ceva din viața ta. Orice. Îți poți alege o zi, un an. În mod normal confesiunea ajută la vindecare. Din momentul în care încărcătura electrică cerebrală responsabilă de producerea stării depresive în care ești tu acum e descărcată, grație implicării emoționale, dispare în timp și simptomul. Fără miracole. Nimic nu se întâmplă peste noapte. E nevoie uneori de ani întregi pentru a astupa o gaură atât de trainic încât să nu mai apară fisuri deasupra ei.
Bărbatul avea un nod în gât, care-l împiedica să vorbească. Tot ce putu scoate pe gură, fu să îl îndemne pe Nick să înceapă să vorbească.
– Problema e că nu eu am venit să te caut pe tine Ghiță, ci tu pe mine. Situația mea e mai complicată. De foarte mult timp am renunțat să mai răscolesc sentimente. Trăiri. Mi-e frică de ele. Sunt cel mai mare dușman al meu. De câte ori simt că ele vin peste mine, le blochez. Îmi spun: Lasă-le acolo unde sunt. Nu mai vreau să pierd timp și energie răscolind trecutul meu. Fiecare piatră trebuie să se odihnească la un moment dat. Să se pună praful pe ea. Apreciez tăcerea și liniștea. Multă liniște. Liniștea care face ca urechile să îmi țiuie. Asta ador.
Ghiță rămase cu gura căscată în fața confesiunii lui Nick.
– Te așteptai să fii singurul nefericit de pe lumea asta ?
– Nu știu la ce mă așteptam.
– Sau poate credeai că atunci când te duci, de exemplu, la cardiolog, el e perfect sănătos.
– Nu am văzut nicio fotografie pe biroul tău Nick. La Spital vreau să spun. Acasă nu văd nicio urmă de femeie sau de copil. E un apartament tipic de bărbat singur. Când ai o femeie acasă, îți garantez eu că nu arată așa apartamentul. Dacă ai și copii e deja cu totul altceva.
– Adică cum arată ? Care e diferența ?, zise Nick oarecum intrigat.
– E mai colorat și în primul și în al doilea caz. Mai dezordonat, mai puțin pigălit în toate sensurile. Nu-ți mai agăți linguri pe pereți și nici colecții cu Tintin pe masa din sufragerie.
– Dacă așa stau lucrurile, atunci nici că îmi doresc. Promit că mi-e bine așa, răspunse Nick surâzând.
– De fapt, dacă te uiți la mine, cred că ai dreptate. Te invidiez. Aș vrea să facem schimb de vieți.
– Dintotdeauna viața altuia a părut mai interesantă decât propria viață. Dar până la urmă a fiecăruia are ceva sare și piper. Desigur, în doze echilibrate cu personalitatea respectivă. Știi cum se spune la români: Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate să ducă !
– Partea cu Dumnezeu mi-e cam indiferentă sincer să fiu.
– Ești ateu ? întrebă mirat Nick. Știu că la ora actuală poporul român îl iubește în general pe Dumnezeu. Nu i se pune un nod în gât când I se menționează numele. Dimpotrivă.
– Nici măcar nu știu dacă sunt ateu. Pur și simplu nu mă mai gândesc deloc și demult la El. O făceam într-o vreme. Dar m-am obișnuit să nu fie niciodată acolo atunci când am nevoie de El, așa că aș putea spune că e o dragoste care s-a rupt din ignoranță reciprocă.
– Nu știu ce să îți răspund, adăugă Nick, pentru că nici eu nu debordez atunci când vine vorba de credință, dar mi-au plăcut vorbele lui Spinoza, care sună cam așa: „Cel care îl iubește pe Dumnezeu așa cum trebuie, nu va aștepta de la Dumnezeu ca acesta să îl iubească la rândul Său”. Omul cerșește un semn de la Dumnezeu, o confirmare a existenței Lui, ceea ce e doar o falsă percepție. Cu cât Dumnezeu poartă mai multe nume, cu atât e mai dificil de dovedit existența acestuia. Religia ar trebui să fie universală, spunea tot Spinoza. La fel și politica, aș zice eu. Oricum ar fi, cele două direcții controlează lumea. Popoarele trăiesc diferit pentru că se închină unor entități care poartă nume diferite și sunt guvernate de către lideri care și-au imaginat strategii adaptate încadrării religioase diferite. Nu condițiile economice forjează popoarele, ci diversele încadrări mentale. Nu există mai bine sau mai rău. Există doar ALTFEL. Atașamentele culturale, religioase, naționale alimentează egoismul individual și colectiv. Omul aparține unei comunități și când aceasta îi este amenințată, este capabil să se revolte. Acea stare de bine universală, când nicio diferență nu mai este întreținută, e o stare utopică. Paradisul pe Pământ nu mai poate exista și implicit nu mai poate exista la nivel de celulă individuală, la nivel de om. Nu căuta o mare și eternă Fericire, pentru că riști să îți rupi gâtul. Cauți ceva ce nu există. Mulțumește-te că respiri zilnic.
– Tu reușești Nick ? întrebă Ghiță sugrumat de emoții.
– Pesemne că eu nu am reușit, dar poate drumul ți se potrivește ție. Cine știe ! Nu răspundem identic la aceiași stimuli exteriori.
– Mi-e greu să mă împac cu Dumnezeu acum că m-am distanțat de El.
– La fel de greu precum îți este să te împaci cu Aglaie, sau cu ideea că ea există, zise Nick.
– Aglaie nu e Dumnezeu, îi răspunse Ghiță iritat.
– Doar simpla pronunție a numelui acestei femei te enervează Ghiță. Uită-te la reacția ta ! Îmi pare rău că te contrazic, dar cu Dumnezeu ai o relație mult mai calmă. Poate ai o șansă să te reconciliezi cu El și în felul ăsta să ajungi și la relația ta cu Aglaie. Ulterior evident.
– Nu-mi place tot misterul ăsta legat de existența sau non-existența lui Dumnezeu. Sau există sau nu există. Dacă există, vreau să-L văd și eu, dacă nu există, atunci lucrurile ar trebui să fie mai simple. Prea multe războaie în numele religiei. Prea mulți morți aduși drept ofrandă Lui, indiferent de numele pe care îl poartă.
– Într-un fel ai dreptate Ghiță. Până la urmă cred că omul l-a inventat pe Dumnezeu ca să poată supraviețui. Apoi a început să aibă nevoie de explicații, dar nu a reușit să elucideze misterul inițial. Întâi de toate a fost misterul, iar Biblia sau Coranul îl întrețin. Mister și suspans. La care s-au adaugat pe parcurs, precum frișca pe tort, o paletă largă de interogații. Ele au rolul de a agăța omul de realitate, dar și de a întreține magia. Pasiunea cu care omul se aruncă în acest vârtej îl leagă și mai mult de condiția sa de om.
– Tot ce pot spune e că relația asta mutuală e bizară, adăugă Ghiță.
– Tot Spinoza, evreul ăsta expulzat, mi se pare că a avut un punct de vedere foarte just. Spinoza și-a imaginat un Dumnezeu care nu joacă zaruri cu omul, un Dumnezeu care decurge precum Natura din legi cauzale. Dumnezeu nu pedepsește și nu se supără, așa cum nici Natura nu o poate face fără rost. Determinismul ocupă locul principal în punctul de vedere al lui Spinoza.
Nimic nu este întâmplător. Omul se zbate ca o muscă prinsă într-o pânză de paianjen, când în realitate soarta lui a fost decisă cu mult înainte de nașterea acestuia. Orice eveniment de astăzi a fost determinat de unul care s-a petrecut ieri. Universul e ordonat și liniștit. O liniște și o ordine pe care omul nu și-o poate explica. Nu-i vede nici limitele. În lipsa certitudinii, omul a inventat un descriptiv: cuvântul infinit. De fapt, Universul, așa infinit cum este el, se regăsește în miniatură în corpul uman. În acele milioane de celule și de vase sanguine care străbat întreg organismul, în acea perfecțiune cu care inima se coordonează cu creierul, cu brațele și cu orice altă parte a corpului. Omul a fost inventat perfect, precum animalul. Numai că conștiința celui dintâi riscă de multe ori să îl distrugă. Fără conștiință, deci fără certitudinea valorii, omul recade la nivel de animal. Poate atinge atunci Fericirea, pentru că a atins Ignoranța. Conștiința omului îl împiedică deci să fie fericit.
Dumnezeu este Universul pe care nu-l putem înțelege pentru că este infinit, iar noi oamenii suntem niște ființe finite. E ca și cum i-ai spune unei oi că mâine îi servești o mâncare mai bună. Se uită la tine blând, dar nu pricepe nimic. În schimb, singurul gest și singurul sentiment pe care omul și animalul îl pricep laolaltă este iubirea, afecțiunea. Limbajul comun tuturor rămâne Iubirea.
Fragment din „Și dacă omul vrea să fie fericit”, de Mara Magda Maftei, în pregătire la Editura Junimea, colecția Epica